Situaţia
de comunicare este definită, în general, drept situaţia în care este prezentă o
informaţie. După Roman Jakobson, componentele şi funcţiile actului de
comunicare pot fi definite astfel: cel care se adresează ( transmiţătorul ) trimite un mesaj destinatarului ( receptorul ). Pentru ca mesajul să-şi
îndeplinească funcţia, el are nevoie de un context
la care se referă ( sau un referent), pe care destinatarul să-l poată înţelege
şi care să fie verbal sau posibil de verbalizat. Mai este necesar un cod, întru totul sau parţial cunoscut
vorbitorilor şi un contact (
legătura materială sau psihologică prin care cei doi au posibilitatea să
comunice ).
Cu
alte cuvinte, emiţătorul este sursa de informaţie prezentă într-o
situaţie de comunicare; receptorul este
beneficiarul informaţiei; mesajul este
vehiculul informaţiei; acesta se propagă printr-un canal fizic; codul este
sistemul de comunicare pe baza căruia se construiesc mesajele; acesta trebuie
să fie comun emiţătorului şi receptorului; în orice situaţie de comunicare,
mesajul vehiculează informaţie despre un anumit referent.
În
comunicare pot să apară anumite situaţii, cărora le corespund anumite funcţii
ale actului de comunicare, în funcţie de componenta actului de comunicare asupra
căreia se concentrează mesajul:
Comunicarea
orientată asupra : emiţătorului subliniază
funcţia emotivă, expresivă a limbajului; predomină persoana I;
destinatarului subliniază funcţia interogativă sau de apel
sau conativă ( în raport cu destinatarul ); adresarea este la persoana a doua;
sunt prezente verbe la imperativ şi substantive în vocativ;
contextului
subliniază funcţia de reprezentare sau referenţială ( care stabileşte o relaţie
între enunţ şi universul exterior, corespunzătoare referentului ); textul are
aspect descriptiv, informativ, cognitiv; predomină persoana a III-a.
Interlocutorii
controlează: condiţiile de receptare ( ton, intonaţie, atenţie ). Apar
formule de tipul: mă auzi? Vorbeşte mai tare. Contactului între
interlocutori îi corespunde funcţia fatică.
codul, adică limbajul folosit.
Codului îi corespunde funcţia metalingvistică.
Mesajul
centrat asupra lui însuşi face posibilă manifestarea funcţiei sale poetice.
Această funcţie este prezentă în poezie, dar şi în proză, şi presupune
utilizarea unor elemente prozodice, gramaticale şi semantice specifice.
REGULI
ALE COMUNICĂRII ORALE
Reguli ale emiţătorului
1.
Emiţătorul trebuie să comunice în
aşa fel încât să se facă înţeles
2.
Pentru a se face înţeles,
emiţătorul trebuie: să ştie el însuşi ce vrea să comunice; să aplice regulile
de exprimare corectă.
Reguli ale receptorului
1.
Receptorul trebuie să fie atent la
ceea ce îi comunică emiţătorul.
2.
Receptorul şi emiţătorul trebuie
să înţeleagă aceleaşi lucruri prin cuvintele pe carele folosesc.
Comunicarea
orală are câteva trăsături
specifice. Acestea pot fi: lingvistice,
nonlingvistice şi paralingvistice.
Trăsăturile
lingvistice ale comunicării orale sunt de două tipuri: unele constituie
greşeli, deci trebuie evitate, altele nu sunt greşeli, dar sunt elemente
specifice oralităţii. Elementele specifice oralităţii care nu sunt greşeli pot
fi fonetice, lexicale, morfologice şi sintactice. Interesează în principal
elementele fonetice şi sintactice.
Principala
trăsătură fonetică a limbii vorbite
este deformarea cuvintelor. În comunicarea orală, cuvintele nu
îşi păstrează întotdeauna forma pe care o au în scris. Deformările sunt
provocate de ritmul vorbirii. Emiţătorul
nu are neapărat intenţia de deforma pronunţia cuvintelor.
Din
punct de vedere sintactic,
comunicarea orală este caracterizată de prezenţa construcţiilor eliptice, care înseamnă suprimarea dintr-un enunţ a
unuia sau a mai multor constituenţi. Elipsele pot fi admise în măsura în care
enunţurile rămân inteligibile. Tautologia
este o formă specială de repetiţie care constă în folosirea aceluiaşi cuvânt (
sau a formelor aceluiaşi cuvânt ) într-o structură sintactică fixă: „Prostul
tot prost; nu se învoia cu nici un chip”.
Trăsăturile
nonlingvistice sunt cele care nu au legătură cu limba şi se referă la : sursa
mesajului oral; canalul de transmitere a acestuia şi la simţul căruia mesajul
oral i se adresează; elementele care însoţesc mesajul oral; tendinţele
participanţilor.
Sursa
mesajului: orice act de comunicare orală se bazează pe vocea omenească.
Canalul de transmitere a mesajului oral este natural sau artificial. Importantă este
accesibilitatea.
Elemente care însoţesc mesajul oral: mimica, gesturile,
poziţia corpului.
Trăsăturile
paralingvistice ale comunicării orale se referă la felul în care comunică
emiţătorul: pauze, accentuări ale cuvintelor, intonaţie.
FORME
ALE COMUNICĂRII ORALE
DIALOGUL
Este
o situaţie de comunicare orală în care protagoniştii sunt alternativ emiţători
şi receptori. Este forma cea mai generală de comunicare orală.
Caracteristici:
1.
Este un ansamblu de interacţiuni
verbale susţinute de elemente paraverbale şi nonverbale.
2.
Este structurat.
3.
Este dependent de context (
contextul fiind reprezentat de împrejurarea în care se desfăşoară dialogul;
măsura în care colocutorii se cunosc; raporturile sociale şi afective dintre ei
).
Structură:
Dialogul
are două componente principale: un ansamblu de interacţiuni între cel puţin doi
colocutori; un ansamblu de strategii prin care vorbitorul urmăreşte ca
acţiunile sale asupra receptorului să fie eficiente.
Interacţiunile
se produc în toate părţile dialogului, adică : în partea introductivă (care
cuprinde formule introductive ); în partea centrală ( care conţine oferta de dialog şi
consecinţele ei sau consecinţele ofertei de dialog, dacă oferta a fost sugerată
deja în partea introductivă ); în partea finală ( care cuprinde formulele de
retragere ). Oferta exprimă intenţia vorbitorului care deschide un dialog.
Strategiile
vorbitorului: acesta încearcă să câştige bunăvoinţa receptorului; periodic, el
verifică dacă partenerul său de dialog este atent (Ştii, Ce crezi?, Ai înţeles? ) reliefează anumite elemente din
mesaj.
Un
participant la dialog trebuie să ţină seama de mai multe aspecte ale
dialogului: de felul cum preia cuvântul, de durata intervenţiei sale, de
adecvarea mesajului la context, la scopul urmărit, la direcţia de desfăşurare a
dialogului. Rolul de emiţător se preia atunci când antevorbitorul şi-a încheiat
intervenţia şi când nu există altcineva care să fi anunţat că doreşte să
intervină. În cazul unui dialog între persoane care nu sunt cunoscute de cel
care doreşte să intervină, acesta trebuie să ceară permisiunea de a participa
la dialog. Intervenţia unui emiţător nu trebuie să fie lungă.
FORME
ale dialogului
Conversaţia este un dialog a cărui desfăşurare depinde de gradul în care
participanţii cunosc regulile generale ale dialogului. Este mai puţin supusă
regulilor decât alte forme ale dialogului.
Discuţia este un dialog a cărui desfăşurare depinde de o serie de reguli,
acceptate în prealabil de toţi participanţii. Ca formă de dialog, discuţia
poate să apară în diferite situaţii, cum ar fi: examinarea orală, şedinţele de
judecată, interviurile de angajare, dialogurile cu lucrătorii din serviciile
publice etc.
Dezbaterea este una dintre cele mai structurate forme de dialog. În cadrul
acesteia, se fixează o temă de interes larg, care priveşte grupuri sociale sau
profesionale. Tema şi durata dezbaterii sunt anunţate din timp participanţilor.
Metoda
dezbaterii propune abordarea unei teme din două perspective opuse. De aceea, în
toate tipurile de dezbatere există două echipe: una dintre ele ( echipa afirmatoare ) trebuie să
susţină moţiunea, iar cealaltă ( echipa negatoare ) să o combată.
Dezbaterea poate fi organizată în mai multe moduri. Dezbaterea tip Karl Popper:
1.
Iniţierea dezbaterii: se anunţă tema cu 2 - 4 săptămâni înainte de data
desfăşurării dezbaterii în clasă şi se recomandă bibliografia. Moţiunea
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie echilibrată, oferind
posibilitatea de argumentare atât echipei afirmatoare, cât şi echipei
negatoare; să fie clară; să existe suficiente surse de documentare pentru a
susţine ambele poziţii .Sursele bibliografice recomandate vor oferi elevilor
dovezile pe baza cărora îşi vor alcătui argumentarea. Aceste surse
trebuie să fie cât mai variate, relevante, reprezentative şi accesibile.
2.
Pregătirea dezbaterii: documentarea, care presupune citirea activă de către
toţi elevii a bibliografiei recomandate ( efectuarea de adnotări pe marginea
textului, identificarea de întrebări pornind de la materialele citite,
elaborarea unor fişe de idei ); identificarea posibilităţilor de interpretare a
moţiunii prin analiza definiţiilor şi a termenilor-cheie ( clasificarea,
analiza şi sistematizarea dovezilor în funcţie de argumentele şi
contraargumentele pentru care pot fi valorificate ).
3.
Desfăşurarea dezbaterii:
-
prima oră: împărţirea clasei în echipe de câte 3 – 5 elevi; fiecare echipă are
sarcina de a construi două sisteme de argumentare: unul care să susţină
moţiunea şi altul care să o contrazică; echipele au la dispoziţie 5 minute
pentru informarea reciprocă privind dovezile şi informaţiile culese de fiecare
membru al echipei în faza de documentare; profesorul stabileşte, împreună cu
elevii, motivele pro şi motivele contra. Acestea vor fi scrise pe tablă şi în
caietele elevilor în formulări sintetice; fiecare echipă construieşte sistemele
de argumente atât pentru cazul afirmator, cât şi pentru cazul negator, care
combate moţiunea. La sfârşitul orei, fiecare echipă trebuie să aibă construit
atât cazul afirmator, cât şi cazul negator.
-
a doua oră: alegerea echipelor ( 2 minute ); echipa afirmatoare şi echipa
negatoare vor fi formate din câte trei elevi fiecare; echipele de arbitri /
judecători, formate din câte 3 – 5 elevi fiecare, vor fi alcătuite din restul
elevilor din clasă. Echipele de arbitri au sarcina de a analiza şi a nota
participarea la discuţie a fiecărui membru al celor două echipe ( în funcţie de
relevanţa argumentelor prezentate şi de prestaţia personală – exprimare clară
şi convingătoare ) şi de a decide echipa câştigătoare în funcţie de totalul de
puncte obţinut. Fiecare arbitru va judeca individual şi îşi va completa grila
de apreciere, iar apoi arbitrii vor negocia punctajul propus de echipă. Fişa de
arbitraj va cuprinde atât grila de notare a fiecărui vorbitor din cele două
echipe pe baza unor criterii stabilite de profesor, cât şi o motivare personală
a modului de notare ( de exemplu, arbitrul s-a situat la început în favoarea
moţiunii, dar echipa negatoare l-a convins să-şi schimbe părerea prin calitatea
argumentelor prezentate; arbitrul formulează impresii asupra prestaţiilor
vorbitorilor sau sugestii care-i pot ajuta pe aceştia să-şi îmbunătăţească
viitoarele intervenţii ). Profesorul îşi va asuma rolul de moderator, având
sarcina de urmări respectarea etapelor de construire a argumentelor de către
fiecare vorbitor şi încadrarea în timpul alocat pentru discursurile individuale
şi pentru pauzele de gândire. Pentru prima dezbatere, alegerea echipelor poate
fi făcută prin tragere la sorţi. În continuare însă, profesorul va avea grijă
ca fiecare ele să fie, pe rând, participant direct la dezbatere sau arbitru
pentru că scopul acestei lecţii este să-l pună pe fiecare elev atât în situaţia
de vorbitor, cât şi în situaţia de arbitru.
Desfăşurarea dezbaterii între cele două echipe desemnate ( 25 minute ):
a.
una dintre echipe ( fie cea afirmatoare, fie cea negatoare ) va începe
dezbaterea. Fiecare membru al echipei va vorbi pe rând. Primii vorbitori din
fiecare echipă îşi vor prezenta coechipierii şi vor enunţa poziţia pro sau
contra în cadrul dezbaterii; după enunţarea poziţiei,vorbitorul va prezenta
sistemul de argumente al echipei ( argumentul nr. 1, argumentul nr. 2 etc.,
fiecare susţinute de explicaţii şi dovezi ); în acest timp, echipa adversă
ascultă şi notează argumentele prezentate de vorbitor. Membrii echipei se
gândesc la posibilele căi de contraargumentare;
b.
lucru în echipă – timp de gândire pentru pregătirea contraargumentelor;
c.
discursul primului vorbitor din echipa adversă: contraargumentează fiecare
argument al celeilalte echipe, valorificând dovezile proprii;
d.
lucru în echipă – timp de lucru pentru pregătirea reconstrucţiei;
e.
discursul celui de-al doilea vorbitor al primei echipe: reconstruieşte
argumentul contraargumentat, aducând noi dovezi şi noi explicaţi; în acest
timp, echipa a doua ascultă şi notează argumente prezentate de vorbitorul
primei echipe şi se gândeşte la posibilele căi de contraargumentare;
f.
lucru în echipă – timp de gândire pentru pregătirea contraargumentării
reconstrucţiei;
g.
discursul celui de-al doilea vorbitor din echipa a doua; contraargumentează
reconstrucţia ( noile explicaţii, raţionamente şi dovezi aduse de echipa
adversă );
h.
dezbaterea se desfăşoară similar până când se ajunge la ultimul vorbitor l
primei echipe;
i.
discursul ultimului vorbitor al primei echipe analizează şi trage o concluzie
privitoare la punctul de vedere al echipei sale; echipa adversă ascultă şi
notează argumentele prezentate şi se gândeşte la modalităţi de a formula o
concluzie a dezbaterii din punctul de vedere al propriei echipe;
j.
lucru în echipă – timp de gândire pentru pregătirea analizei dezbaterii din
punctul de vedere al celei de-a doua echipe;
k.
discursul ultimului vorbitor din echipa a doua: analizează şi trage o concluzie
privitoare la punctul de vedere al echipei sale.
Profesorul
va aloca un timp ( maximum 3 minute ) pentru discursul fiecărui vorbitor şi
pentru timpul de gândire ( 1 minut ), astfel încât să se încadreze în cele 25
de minute destinate dezbaterii propriu-zise. Profesorul ( sau un elev ) va
cronometra fiecare intervenţie şi activitatea în echipe, astfel încât elevii să
nu poată depăşi timpul alocat fiecărei secvenţe.
4,
Analiza dezbaterii ( 23 de minute )
a.
arbitrii pot pune întrebări echipelor, în scopul de a-şi clarifica unele
aspecte importante ale dezbaterii ( 5 minute );
b.
timp de gândire pentru analiza dezbaterii,concluzii şi acordarea deciziei în
favoarea uneia sau alteia dintre cele două echipe ( 5 minute ):
c.
discursuri de justificare a deciziei ( 8 minute ): echipele de arbitri pot să
aleagă un vorbitor care să prezinte concluziile şi decizia echipei, într-un
discurs de maximum 2 minute;
d.
feed-back-ul profesorului.
Etapele în construcţia unui argument:
·
Afirmaţia: Noi susţinem că…;
·
Explicaţia: bazându-ne pe următoarele argumente ( 1, 2, 3 );
·
Dovezile: În sprijinul
argumentelor,prezentăm următoarele dovezi…;
·
Concluzia: Deci… ( se reia ideea enunţată în afirmaţie );
Etapele în
construcţia unui contraargument:
·
Identificare argumentului echipei
oponente ( de exemplu: Echipa
afirmatoare, la primul, al doilea etc. argument susţine că…→ enunţă
afirmaţia respectivului argument );
·
Enunţarea contraargumentului, cu
aceleaşi etape ca şi la construcţia argumentului: explicaţia, dovada,
concluzia. ( Noi, negatorii, nu suntem de acord cu această
afirmaţie, deoarece considerăm că… );
Etapele în reconstrucţia unui argument contraargumentat anterior:
·
Reenunţarea afirmaţiei argumentului iniţial;
·
reenunţarea afirmaţiei
contraargumentului echipei oponente;
·
întărirea poziţiei echipei cu noi
explicaţii şi cu noi dovezi.
Dialogul artistic este o modalitate de expunere, alături de naraţiune, descriere şi
monolog, specifică genului dramatic ( în care constituie principalul mod de
expunere ). Acest mod de expunere apare şi în textele epice şi lirice,
presupunând conversaţia între două sau mai multe personaje. Are mai multe
funcţii estetice: declanşează şi motivează o acţiune, defineşte relaţiile între
personaje, exprimă reacţia lor mentală şi afectivă în raport cu o anumită
situaţie, contribuie la caracterizarea personajelor, fie direct ( se notează
tipul caracterial, gândurile, intenţiile ), fie indirect ( un erou foloseşte un
anumit limbaj, care contribuie la încadrarea lui într-o anumită categorie
socială sau ilustrează un anumit nivel de cultură ).
Replicile
scurte, laconice sau, dimpotrivă, ceremonios-ample, alternarea timpurilor
verbale, enunţurile exclamative, vocativele, interpelările, pauzele în rostire,
reluarea unor cuvinte sau sintagme, punctele de suspensie sunt unele dintre
cele mai frecvente mijloace de realizare a comentariului din perspectiva
internă a celor direct implicaţi în desfăşurarea întâmplărilor. Există şi
dialogul interior, diferenţiat de monolog, eul personajului diferenţiindu-se în
două entităţi separate, pentru a da expresie unor contradicţii lăuntrice acute.
Ex.: Hagi-Tudose, personajul eponim al unei nuvele de Barbu
Ştefănescu-Delavrancea, poartă un dialog interior care sugerează zgârcenia
acestuia: „- Ba sunt opt mii… / - Ba sunt zece ! / - Ce fel zece? / - Atunci
dincolo sunt opt! / - Aş, nu se poate, aseară i-am numărat!...”
MONOLOGUL
Este
o situaţie de comunicare în care nu mai apare schimbul de replici între
emiţător şi receptor. Rolul principal îi revine emiţătorului, monologul
concretizându-se într-o replică de dimensiuni mari ( sau chiar ample, când este
vorbe despre tiradă ) emisă de un locutor ( simplu vorbitor sau personaj ),
care nu are obligatoriu un destinatar prezent sau precizat. Prin opoziţie cu
dialogul, monologul se caracterizează prin trăsături specifice: accentul este
pus pe locutor, se fac puţine referiri la situaţia de comunicare, are un cadru
unic de referinţă, lipsesc elementele metalingvistice, se caracterizează, în
general, prin prezenţa trăsăturilor retorice ( exclamaţii şi interogaţii
retorice ).
Apare
cel mai frecvent în textele dramatice, unde se defineşte, în general, drept o
structură compoziţională echivalentă cu o amplă intervenţie în stil direct,
formulată de un personaj-locutor în prezenţa sau în absenţa altui personaj (
eventual colectiv ), de care se poate face abstracţie sau cu care stabileşte o
relaţie de comunicare univocă şi unilaterală. Rolurile de emiţător şi de
receptor nu pot fi schimbate într-un monolog..
Monologul
dramatic are mai multe forme de realizare:
1.
Solilocviul, monolog format în prezenţa / absenţa altui personaj, de care se
face abstracţie; enunţul este centrat exclusiv asupra locutorului însuşi,
cuprinzând transpunerea verbalizată a propriilor reflecţii, opinii sau
intenţii; el corespunde, în oarecare măsură, monologului interior din textul
narativ.
2.
monologul propriu-zis ( scenic ) este destinat unui personaj sau unui grup de
personaje, cu intenţia clară de a fi receptat; el se poate realiza ca discurs,
declaraţie, confesiune sau narare orală a unei întâmplări; din punct de vedere
formal, prezintă toate caracteristicile structurii adresative. Indicii
gramaticali ai acestei forme de monolog sunt comuni cu ai oricărui enunţ în
stil direct, cu destinatar determinat ( cu excepţia introducerii sale printr-un
verb „dicendi” – a spune, a zice, a rosti etc. )
3.
Tirada din operele dramatice constituie o lungă, monologală suită de fraze, în
care un personaj dezvoltă retoric şi patetic o anumită idee, adresându-se
altora prezente în scenă, spre deosebire de monologul propriu-zis, în cae
personajul vorbeşte cu sine însuşi. Tirada conţine de obicei versuri
memorabile, judecăţi morale sub formă de sentinţe, maxime. Tirada în proză
mizează atât pe figurile retorice, cât şi pe cadenţa frazelor. Cultivate de
clasicismul francez, de drama romantică şi de cea neoromantică şi respinse de
teatrul realist şi naturalist, tiradele reprezintă pasaje de virtuozitate
pentru autor şi actor. În literatura dramatică românească tirade cunoscute apar
în piesele istorice ale lui Alexandru Davila şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea.
În sens peiorativ, tirada se confundă cu un
lirism declamator, emfatic, fără adâncime ideatică ori profunzime
afectivă.
