REALISMUL

Este un curent literar care apare în Franţa, în secolul al XIX- lea, ca reacţie împotriva romantismului, a simbolismului şi a parnasianismului, preconizând apropierea literaturii de concepţiile pozitiviste, scientiste. Apariţia lui a fost favorizată de revoluţiile burghezo – democrate din Franţa, Anglia, Ţările de Jos şi de filozofia iluministă, de dezvoltarea ştiinţei şi culturii.

Programul estetic al realismului cuprinde: crearea unor eroi tipici care acţionează în împrejurări tipice. Eroul reprezintă o categorie socială, iar împrejurarea – o „felie de viaţă”. Cele mai întâlnite tipuri sunt arivistul, inadaptabilul, demagogul. Se dezvăluie provenienţa lor socială. Personajul reprezintă un individ social într-un complex de evenimente ( situaţii – tip ). În clasicism, personajul se confundă cu caracterul ( aşa apar avarul, bigotul, mizantropul ); romanticii creează personaje antitetice ( bun – rău, frumos – urât ), excepţionale. Realismul creează tipuri, fără să delimiteze strict, subsumând complexitatea trăsăturilor lor psihologice la una dominantă. Se pot distinge mai multe categorii de personaje realiste, cunoscute şi altor curente literare, dar depăşind schematismul, nuanţând şi îmbogăţind conţinutul acestora: învingători şi învinşi, inadaptaţi, avari, nebuni, inocenţi. Un personaj caracteristic curentului este arivistul sau parvenitul.

   Tema, eroii, conflictul sunt luate din realitatea socială, istorică ( satul şi ţăranul, războiul, mediul citadin, moştenirea, banul ca forţă socială ). Autorul are o atitudine critică faţă de realitatea socială. Perspectiva este obiectivă, se urmăreşte obţinerea veridicităţii atmosferei şi a conflictelor.

Ca procedee de creaţie apar: tipizarea, analiza psihologică, descrierea fidelă a realităţii.

Curentul realist s-a aflat într-o permanentă competiţie cu naturalismul, care este, de fapt, o ramificaţie a realismului, constituită în perioada 1870 – 1890. Propunându-şi să studieze ştiinţific existenţa omului în societate, să meargă până la cauzalitatea cea mai adâncă a relelor care o apasă, dar concentrându-şi atenţia unilateral şi excesiv asupra mizeriilor de ordin fiziologic pe care le explică îndeosebi prin ereditate, scriitorii naturalişti creează deliberat impresia că reproduc fotografic realitatea, fără selecţie; ei descriu detaliat, fără menajamente pentru cititor, cele mai teribile fapte sociale şi de patologie umană. Scriitorul naturalist prezintă omul în afara relaţiilor lui cu absolutul. Literatura naturalistă manifestă preferinţă pentru vicii şi tare biofiziologice, pentru mediile sociale obscure.