Situatia de Comunicare

Situaţia de comunicare este definită, în general, drept situaţia în care este prezentă o informaţie. După Roman Jakobson, componentele şi funcţiile actului de comunicare pot fi definite astfel: cel care se adresează ( transmiţătorul ) trimite un mesaj destinatarului ( receptorul ). Pentru ca mesajul să-şi îndeplinească funcţia, el are nevoie de un context la care se referă ( sau un referent), pe care destinatarul să-l poată înţelege şi care să fie verbal sau posibil de verbalizat. Mai este necesar un cod, întru totul sau parţial cunoscut vorbitorilor şi un contact ( legătura materială sau psihologică prin care cei doi au posibilitatea să comunice ).

Cu alte cuvinte, emiţătorul  este sursa de informaţie prezentă într-o situaţie de comunicare; receptorul este beneficiarul informaţiei; mesajul este vehiculul informaţiei; acesta se propagă printr-un canal fizic; codul este sistemul de comunicare pe baza căruia se construiesc mesajele; acesta trebuie să fie comun emiţătorului şi receptorului; în orice situaţie de comunicare, mesajul vehiculează informaţie despre un anumit referent.

În comunicare pot să apară anumite situaţii, cărora le corespund anumite funcţii ale actului de comunicare, în funcţie de componenta actului de comunicare asupra căreia se concentrează mesajul:

Comunicarea orientată asupra : emiţătorului  subliniază funcţia emotivă, expresivă a limbajului; predomină persoana I;

                                             destinatarului  subliniază funcţia interogativă sau de apel sau conativă ( în raport cu destinatarul ); adresarea este la persoana a doua; sunt prezente verbe la imperativ şi substantive în vocativ;

                                            contextului subliniază funcţia de reprezentare sau referenţială ( care stabileşte o relaţie între enunţ şi universul exterior, corespunzătoare referentului ); textul are aspect descriptiv, informativ, cognitiv; predomină persoana a III-a.

Interlocutorii controlează: condiţiile de receptare ( ton, intonaţie, atenţie ). Apar formule de tipul: mă auzi? Vorbeşte mai tare. Contactului între interlocutori îi corespunde funcţia fatică.

                                              codul, adică limbajul folosit. Codului îi corespunde funcţia metalingvistică.

Mesajul centrat asupra lui însuşi face posibilă manifestarea funcţiei sale poetice. Această funcţie este prezentă în poezie, dar şi în proză, şi presupune utilizarea unor elemente prozodice, gramaticale şi semantice specifice.

REGULI ALE COMUNICĂRII ORALE

Reguli ale emiţătorului

1.  Emiţătorul trebuie să comunice în aşa fel încât să se facă înţeles

2.  Pentru a se face înţeles, emiţătorul trebuie: să ştie el însuşi ce vrea să comunice; să aplice regulile de exprimare corectă.

Reguli ale receptorului

1.  Receptorul trebuie să fie atent la ceea ce îi comunică emiţătorul.

2.  Receptorul şi emiţătorul trebuie să înţeleagă aceleaşi lucruri prin cuvintele pe carele folosesc.

Comunicarea orală are câteva trăsături specifice. Acestea pot fi: lingvistice, nonlingvistice şi paralingvistice.

Trăsăturile lingvistice ale comunicării orale sunt de două tipuri: unele constituie greşeli, deci trebuie evitate, altele nu sunt greşeli, dar sunt elemente specifice oralităţii. Elementele specifice oralităţii care nu sunt greşeli pot fi fonetice, lexicale, morfologice şi sintactice. Interesează în principal elementele fonetice şi sintactice.

Principala trăsătură fonetică a limbii vorbite este deformarea  cuvintelor. În comunicarea orală, cuvintele nu îşi păstrează întotdeauna forma pe care o au în scris. Deformările sunt provocate  de ritmul vorbirii. Emiţătorul nu are neapărat intenţia de deforma pronunţia cuvintelor.

Din punct de vedere sintactic, comunicarea orală este caracterizată de prezenţa construcţiilor eliptice, care înseamnă suprimarea dintr-un enunţ a unuia sau a mai multor constituenţi. Elipsele pot fi admise în măsura în care enunţurile rămân inteligibile. Tautologia este o formă specială de repetiţie care constă în folosirea aceluiaşi cuvânt ( sau a formelor aceluiaşi cuvânt ) într-o structură sintactică fixă: „Prostul tot prost; nu se învoia cu nici un chip”.

Trăsăturile nonlingvistice sunt cele care nu au legătură cu limba şi se referă la : sursa mesajului oral; canalul de transmitere a acestuia şi la simţul căruia mesajul oral i se adresează; elementele care însoţesc mesajul oral; tendinţele participanţilor.

Sursa mesajului: orice act de comunicare orală se bazează pe vocea omenească.

Canalul de transmitere a mesajului oral este natural sau artificial. Importantă este accesibilitatea.

Elemente care însoţesc  mesajul oral: mimica, gesturile, poziţia corpului.

Trăsăturile paralingvistice ale comunicării orale se referă la felul în care comunică emiţătorul: pauze, accentuări ale cuvintelor, intonaţie.

FORME ALE COMUNICĂRII ORALE

DIALOGUL

Este o situaţie de comunicare orală în care protagoniştii sunt alternativ emiţători şi receptori. Este forma cea mai generală de comunicare orală.

Caracteristici:

1.          Este un ansamblu de interacţiuni verbale susţinute de elemente paraverbale şi nonverbale.

2.          Este structurat.

3.          Este dependent de context ( contextul fiind reprezentat de împrejurarea în care se desfăşoară dialogul; măsura în care colocutorii se cunosc; raporturile sociale şi afective dintre ei ).

Structură:

Dialogul are două componente principale: un ansamblu de interacţiuni între cel puţin doi colocutori; un ansamblu de strategii prin care vorbitorul urmăreşte ca acţiunile sale asupra receptorului să fie eficiente.

Interacţiunile se produc în toate părţile dialogului, adică : în partea introductivă (care cuprinde formule introductive ); în partea centrală  ( care conţine oferta de dialog şi consecinţele ei sau consecinţele ofertei de dialog, dacă oferta a fost sugerată deja în partea introductivă ); în partea finală ( care cuprinde formulele de retragere ). Oferta exprimă intenţia vorbitorului care deschide un dialog.

Strategiile vorbitorului: acesta încearcă să câştige bunăvoinţa receptorului; periodic, el verifică dacă partenerul său de dialog este atent (Ştii, Ce crezi?, Ai înţeles? ) reliefează anumite elemente din mesaj.

Un participant la dialog trebuie să ţină seama de mai multe aspecte ale dialogului: de felul cum preia cuvântul, de durata intervenţiei sale, de adecvarea mesajului la context, la scopul urmărit, la direcţia de desfăşurare a dialogului. Rolul de emiţător se preia atunci când antevorbitorul şi-a încheiat intervenţia şi când nu există altcineva care să fi anunţat că doreşte să intervină. În cazul unui dialog între persoane care nu sunt cunoscute de cel care doreşte să intervină, acesta trebuie să ceară permisiunea de a participa la dialog. Intervenţia unui emiţător nu trebuie să fie lungă.

FORME ale dialogului

Conversaţia este un dialog a cărui desfăşurare depinde de gradul în care participanţii cunosc regulile generale ale dialogului. Este mai puţin supusă regulilor decât alte forme ale dialogului.

Discuţia este un dialog a cărui desfăşurare depinde de o serie de reguli, acceptate în prealabil de toţi participanţii. Ca formă de dialog, discuţia poate să apară în diferite situaţii, cum ar fi: examinarea orală, şedinţele de judecată, interviurile de angajare, dialogurile cu lucrătorii din serviciile publice etc.

Dezbaterea este una dintre cele mai structurate forme de dialog. În cadrul acesteia, se fixează o temă de interes larg, care priveşte grupuri sociale sau profesionale. Tema şi durata dezbaterii sunt anunţate din timp participanţilor.

Metoda dezbaterii propune abordarea unei teme din două perspective opuse. De aceea, în toate tipurile de dezbatere există două echipe: una dintre ele ( echipa afirmatoare ) trebuie să susţină moţiunea, iar cealaltă   ( echipa negatoare ) să o combată. Dezbaterea poate fi organizată în mai multe moduri. Dezbaterea tip Karl Popper:

1. Iniţierea dezbaterii: se anunţă tema cu 2 - 4 săptămâni înainte de data desfăşurării dezbaterii în clasă şi se recomandă bibliografia. Moţiunea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie echilibrată, oferind posibilitatea de argumentare atât echipei afirmatoare, cât şi echipei negatoare; să fie clară; să existe suficiente surse de documentare pentru a susţine ambele poziţii .Sursele bibliografice recomandate vor oferi elevilor dovezile pe baza cărora îşi vor alcătui argumentarea. Aceste surse trebuie să fie cât mai variate, relevante, reprezentative şi accesibile.

2. Pregătirea dezbaterii: documentarea, care presupune citirea activă de către toţi elevii a bibliografiei recomandate ( efectuarea de adnotări pe marginea textului, identificarea de întrebări pornind de la materialele citite, elaborarea unor fişe de idei ); identificarea posibilităţilor de interpretare a moţiunii prin analiza definiţiilor şi a termenilor-cheie ( clasificarea, analiza şi sistematizarea dovezilor în funcţie de argumentele şi contraargumentele pentru care pot fi valorificate ).

3. Desfăşurarea dezbaterii:

- prima oră: împărţirea clasei în echipe de câte 3 – 5 elevi; fiecare echipă are sarcina de a construi două sisteme de argumentare: unul care să susţină moţiunea şi altul care să o contrazică; echipele au la dispoziţie 5 minute pentru informarea reciprocă privind dovezile şi informaţiile culese de fiecare membru al echipei în faza de documentare; profesorul stabileşte, împreună cu elevii, motivele pro şi motivele contra. Acestea vor fi scrise pe tablă şi în caietele elevilor în formulări sintetice; fiecare echipă construieşte sistemele de argumente atât pentru cazul afirmator, cât şi pentru cazul negator, care combate moţiunea. La sfârşitul orei, fiecare echipă trebuie să aibă construit atât cazul afirmator, cât şi cazul negator.

- a doua oră: alegerea echipelor ( 2 minute ); echipa afirmatoare şi echipa negatoare vor fi formate din câte trei elevi fiecare; echipele de arbitri / judecători, formate din câte 3 – 5 elevi fiecare, vor fi alcătuite din restul elevilor din clasă. Echipele de arbitri au sarcina de a analiza şi a nota participarea la discuţie a fiecărui membru al celor două echipe ( în funcţie de relevanţa argumentelor prezentate şi de prestaţia personală – exprimare clară şi convingătoare ) şi de a decide echipa câştigătoare în funcţie de totalul de puncte obţinut. Fiecare arbitru va judeca individual şi îşi va completa grila de apreciere, iar apoi arbitrii vor negocia punctajul propus de echipă. Fişa de arbitraj va cuprinde atât grila de notare a fiecărui vorbitor din cele două echipe pe baza unor criterii stabilite de profesor, cât şi o motivare personală a modului de notare ( de exemplu, arbitrul s-a situat la început în favoarea moţiunii, dar echipa negatoare l-a convins să-şi schimbe părerea prin calitatea argumentelor prezentate; arbitrul formulează impresii asupra prestaţiilor vorbitorilor sau sugestii care-i pot ajuta pe aceştia să-şi îmbunătăţească viitoarele intervenţii ). Profesorul îşi va asuma rolul de moderator, având sarcina de urmări respectarea etapelor de construire a argumentelor de către fiecare vorbitor şi încadrarea în timpul alocat pentru discursurile individuale şi pentru pauzele de gândire. Pentru prima dezbatere, alegerea echipelor poate fi făcută prin tragere la sorţi. În continuare însă, profesorul va avea grijă ca fiecare ele să fie, pe rând, participant direct la dezbatere sau arbitru pentru că scopul acestei lecţii este să-l pună pe fiecare elev atât în situaţia de vorbitor, cât şi în situaţia de arbitru.

Desfăşurarea dezbaterii între cele două echipe desemnate ( 25 minute ):

a. una dintre echipe ( fie cea afirmatoare, fie cea negatoare ) va începe dezbaterea. Fiecare membru al echipei va vorbi pe rând. Primii vorbitori din fiecare echipă îşi vor prezenta coechipierii şi vor enunţa poziţia pro sau contra în cadrul dezbaterii; după enunţarea poziţiei,vorbitorul va prezenta sistemul de argumente al echipei ( argumentul nr. 1, argumentul nr. 2 etc., fiecare susţinute de explicaţii şi dovezi ); în acest timp, echipa adversă ascultă şi notează argumentele prezentate de vorbitor. Membrii echipei se gândesc la posibilele căi de contraargumentare;

b. lucru în echipă – timp de gândire pentru pregătirea contraargumentelor;

c. discursul primului vorbitor din echipa adversă: contraargumentează fiecare argument al celeilalte echipe, valorificând dovezile proprii;

d. lucru în echipă – timp de lucru pentru pregătirea reconstrucţiei;

e. discursul celui de-al doilea vorbitor al primei echipe: reconstruieşte argumentul contraargumentat, aducând noi dovezi şi noi explicaţi; în acest timp, echipa a doua ascultă şi notează argumente prezentate de vorbitorul primei echipe şi se gândeşte la posibilele căi de contraargumentare;

f. lucru în echipă – timp de gândire pentru pregătirea contraargumentării reconstrucţiei;

g. discursul celui de-al doilea vorbitor din echipa a doua; contraargumentează reconstrucţia ( noile explicaţii, raţionamente şi dovezi aduse de echipa adversă );

h. dezbaterea se desfăşoară similar până când se ajunge la ultimul vorbitor l primei echipe;

i. discursul ultimului vorbitor al primei echipe analizează şi trage o concluzie privitoare la punctul de vedere al echipei sale; echipa adversă ascultă şi notează argumentele prezentate şi se gândeşte la modalităţi de a formula o concluzie a dezbaterii din punctul de vedere al propriei echipe;

j. lucru în echipă – timp de gândire pentru pregătirea analizei dezbaterii din punctul de vedere al celei de-a doua echipe;

k. discursul ultimului vorbitor din echipa a doua: analizează şi trage o concluzie privitoare la punctul de vedere al echipei sale.

Profesorul va aloca un timp ( maximum 3 minute ) pentru discursul fiecărui vorbitor şi pentru timpul de gândire ( 1 minut ), astfel încât să se încadreze în cele 25 de minute destinate dezbaterii propriu-zise. Profesorul ( sau un elev ) va cronometra fiecare intervenţie şi activitatea în echipe, astfel încât elevii să nu poată depăşi timpul alocat fiecărei secvenţe.

4, Analiza dezbaterii ( 23 de minute )

a. arbitrii pot pune întrebări echipelor, în scopul de a-şi clarifica unele aspecte importante ale dezbaterii ( 5 minute );

b. timp de gândire pentru analiza dezbaterii,concluzii şi acordarea deciziei în favoarea uneia sau alteia dintre cele două echipe ( 5 minute ):

c. discursuri de justificare a deciziei ( 8 minute ): echipele de arbitri pot să aleagă un vorbitor care să prezinte concluziile şi decizia echipei, într-un discurs de maximum 2 minute;

d. feed-back-ul profesorului.

Etapele în construcţia unui argument:

·                 Afirmaţia: Noi susţinem că…;

·                 Explicaţia: bazându-ne pe următoarele argumente ( 1, 2, 3 );

·                 Dovezile:  În sprijinul argumentelor,prezentăm următoarele dovezi…;

·                 Concluzia: Deci… ( se reia ideea enunţată în afirmaţie );

Etapele în construcţia unui contraargument:

·                 Identificare argumentului echipei oponente ( de exemplu: Echipa afirmatoare, la primul, al doilea etc. argument susţine că…→ enunţă afirmaţia respectivului argument );

·                 Enunţarea contraargumentului, cu aceleaşi etape ca şi la construcţia argumentului: explicaţia, dovada, concluzia. (  Noi, negatorii, nu suntem de acord cu această afirmaţie, deoarece considerăm că… );

Etapele în reconstrucţia unui argument contraargumentat anterior:

·                Reenunţarea afirmaţiei argumentului iniţial;

·               reenunţarea afirmaţiei contraargumentului echipei oponente;

·               întărirea poziţiei echipei cu noi explicaţii şi cu noi dovezi.

Dialogul artistic este o modalitate de expunere, alături de naraţiune, descriere şi monolog, specifică genului dramatic ( în care constituie principalul mod de expunere ). Acest mod de expunere apare şi în textele epice şi lirice, presupunând conversaţia între două sau mai multe personaje. Are mai multe funcţii estetice: declanşează şi motivează o acţiune, defineşte relaţiile între personaje, exprimă reacţia lor mentală şi afectivă în raport cu o anumită situaţie, contribuie la caracterizarea personajelor, fie direct ( se notează tipul caracterial, gândurile, intenţiile ), fie indirect ( un erou foloseşte un anumit limbaj, care contribuie la încadrarea lui într-o anumită categorie socială sau ilustrează un anumit nivel de cultură ).

Replicile scurte, laconice sau, dimpotrivă, ceremonios-ample, alternarea timpurilor verbale, enunţurile exclamative, vocativele, interpelările, pauzele în rostire, reluarea unor cuvinte sau sintagme, punctele de suspensie sunt unele dintre cele mai frecvente mijloace de realizare a comentariului din perspectiva internă a celor direct implicaţi în desfăşurarea întâmplărilor. Există şi dialogul interior, diferenţiat de monolog, eul personajului diferenţiindu-se în două entităţi separate, pentru a da expresie unor contradicţii lăuntrice acute. Ex.: Hagi-Tudose, personajul eponim al unei nuvele de Barbu Ştefănescu-Delavrancea, poartă un dialog interior care sugerează zgârcenia acestuia: „- Ba sunt opt mii… / - Ba sunt zece ! / - Ce fel zece? / - Atunci dincolo sunt opt! / - Aş, nu se poate, aseară i-am numărat!...”

MONOLOGUL

Este o situaţie de comunicare în care nu mai apare schimbul de replici între emiţător şi receptor. Rolul principal îi revine emiţătorului, monologul concretizându-se într-o replică de dimensiuni mari ( sau chiar ample, când este vorbe despre tiradă ) emisă de un locutor ( simplu vorbitor sau personaj ), care nu are obligatoriu un destinatar prezent sau precizat. Prin opoziţie cu dialogul, monologul se caracterizează prin trăsături specifice: accentul este pus pe locutor, se fac puţine referiri la situaţia de comunicare, are un cadru unic de referinţă, lipsesc elementele metalingvistice, se caracterizează, în general, prin prezenţa trăsăturilor retorice ( exclamaţii şi interogaţii retorice ).

Apare cel mai frecvent în textele dramatice, unde se defineşte, în general, drept o structură compoziţională echivalentă cu o amplă intervenţie în stil direct, formulată de un personaj-locutor în prezenţa sau în absenţa altui personaj ( eventual colectiv ), de care se poate face abstracţie sau cu care stabileşte o relaţie de comunicare univocă şi unilaterală. Rolurile de emiţător şi de receptor nu pot fi schimbate într-un monolog..

Monologul dramatic are mai multe forme de realizare:

1. Solilocviul, monolog format în prezenţa / absenţa altui personaj, de care se face abstracţie; enunţul este centrat exclusiv asupra locutorului însuşi, cuprinzând transpunerea verbalizată a propriilor reflecţii, opinii sau intenţii; el corespunde, în oarecare măsură, monologului interior din textul narativ.

2. monologul propriu-zis ( scenic ) este destinat unui personaj sau unui grup de personaje, cu intenţia clară de a fi receptat; el se poate realiza ca discurs, declaraţie, confesiune sau narare orală a unei întâmplări; din punct de vedere formal, prezintă toate caracteristicile structurii adresative. Indicii gramaticali ai acestei forme de monolog sunt comuni cu ai oricărui enunţ în stil direct, cu destinatar determinat ( cu excepţia introducerii sale printr-un verb „dicendi” – a spune, a zice, a rosti etc. )

3. Tirada din operele dramatice constituie o lungă, monologală suită de fraze, în care un personaj dezvoltă retoric şi patetic o anumită idee, adresându-se altora prezente în scenă, spre deosebire de monologul propriu-zis, în cae personajul vorbeşte cu sine însuşi. Tirada conţine de obicei versuri memorabile, judecăţi morale sub formă de sentinţe, maxime. Tirada în proză mizează atât pe figurile retorice, cât şi pe cadenţa frazelor. Cultivate de clasicismul francez, de drama romantică şi de cea neoromantică şi respinse de teatrul realist şi naturalist, tiradele reprezintă pasaje de virtuozitate pentru autor şi actor. În literatura dramatică românească tirade cunoscute apar în piesele istorice ale lui Alexandru Davila şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea.

În sens peiorativ, tirada se confundă cu un lirism declamator, emfatic, fără adâncime ideatică ori profunzime afectivă.