Cultura română veche nu poate fi înţeleasă în
afara cadrelor şi a mentalităţilor vremii. În Ţările Române, ca şi în alte
părţi ale lumii, omul medieval e, în primul rând, un om religios, a cărui viaţă
este ghidată de credinţă şi de speranţa mântuirii. Cu o percepţie mai acută a
efemerităţii şi a instabilităţii ( într-o lume violentă ), omul medieval
trăieşte mai acut o dimensiune spirituală a existenţei ( prin rugăciune, post,
jurământ ). Valorile etice ( bunătate, milă, dreptate etc. ) se întemeiază pe
cele religioase. Sunt subordonate în mare măsură religiosului politica,
justiţia, arta, viaţa cotidiană.
În Estul Europei, modelul medieval se menţine până
destul de târziu, în politică şi în cultură. Pentru comunităţile vremii,
factorul principal de coeziune nu este etnia, ci religia şi confesiunea (
„legea”, „dreapta credinţă” ).
În cultura de tip religios nu primează
originalitatea artistică; arta este un mijloc de a educa o colectivitate, nu
este o expresie a individualităţii creatoare. Până în sec. al XIX-lea, cultura
română nu produce decât puţine opere de tip artistic modern, manifestându-se în
schimb prin texte religioase ( predici, expuneri dogmatice ), prin arhitectură
şi pictură religioasă. Viaţa culturală se desfăşoară în mare parte în
mănăstiri, unde se traduc şi se tipăresc cărţi de cult şi de lectură.
Arhitectura, pictura, artele aplicate se dezvoltă în mare măsură tot în preajma
mănăstirilor.
În Evul Mediu, creştinismul, care fusese adoptat
de timpuriu de strămoşii românilor, devine o religie bazată pe carte. Cuvântul
scris – mai întâi, manuscris, apoi tipărit – circulă prin intermediul cărţilor
de cult în limba slavonă. Limbă slavonă şi nu română pentru că traducerea
cărţilor de cult greceşti a fost determinată de nevoia Bizanţului de a creştina
popoarele slave. În acest scop, Chiril şi Metodiu au tradus Biblia
şi cărţile liturgice în slavonă şi le-au făcut să circule în tot spaţiul
sud-est european. Religia şi literatura dezvoltă, începând cu secolul al
XVI-lea, un palier comun, în care prelaţi şi cărturari contribuie la modelarea
limbii române în dorinţa de a da glas credinţei. La acest palier participă şi
cultura populară, prin componenta religioasă, creştinismul popular, şi prin
creaţia folclorică.
Cultura română între secolele al XVI-lea – al
XVIII-lea poate fi abordată:
-
la
nivelul culturii cărturăreşti – religie creştină, carte religioasă şi
literatură;
-
la
nivelul culturii populare: creştinism popular şi folclor.
Începuturile culturii scrise a românilor sunt
profund legate de viaţa lor spirituală, de credinţa în Dumnezeu şi de
raportarea la sacru a fiecărui individ, fie om simplu, slujitor al bisericii
sau voievod. Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare
a culturii scrise şi a literaturii. Cartea religioasă românească este mai întâi
o carte de cult în limba slavonă, apoi o carte de cult în limba română.
Traducerea ei prilejuieşte cea dintâi exprimare a creativităţii prin cuvânt în
limba română, chiar dacă timidă, aproape insesizabilă la început.
Cultura română premodernă se constituie din
interacţiunea mai multor grupuri culturale – cel eclezial, cel cărturăresc, cel
folcloric. Între cele trei zone de cultură şi cei care participă la ele –
prelaţi, cărturari, oameni simpli – se produc schimburi, influenţe, asimilări
etc., determinate de mediul de formare şi de mediile culturale pe care le
traversează indivizii.
Literatura, în această perioadă, e înţeleasă în mai
multe accepţii:
- set aparte de discursuri, diferite de
comunicarea cotidiană şi de discursurile ştiinţifice, prin marca distinctivă a
„literarităţii”;
- disciplină de studiu;
- sistem sau instituţie: ansamblul instituţiilor
şi indivizilor care participă la activitatea literară într-o epocă dată sau în
ansamblul unei culturi naţionale ( literatură veche, literatură contemporană,
literatură est – europeană etc. );
- totalitatea a ceea ce este scris şi tipărit
într-un anumit domeniu ( ex.: literatură de specialitate, literatură medicală,
literatură pedagogică, literatură religioasă etc. )
Omul medieval are altă mentalitate decât omul
modern, trăind în alt orizont cultural. El este, prin excelenţă, un homo religiosus, care comunică cu
Dumnezeu şi cu sfinţii, crede în semne şi minuni, are cultul moaştelor, face
pelerinaje la locurile sfinte. Omul medieval vede lumea ca pe o creaţie divină,
i se supune necondiţionat lui Dumnezeu, iar cataclismele şi războaiele îi apar
ca moduri de avertizare sau pedeapsă din partea lui Dumnezeu ori ca intervenţie
a puterii diavolului. În ambele cazuri, ieşirea din impas presupune
recunoaşterea păcatelor şi îndreptarea lor prin penitenţă. Realitatea din jur
oferă semne la care au acces cu precădere cei iniţiaţi: călugări, preoţi,
astrologii de pe lângă curţile domneşti, voievodul însuşi care domnea ca „unsul
lui Dumnezeu pe pământ”.
Mentalitatea medievală se confruntă cu marile
epidemii de ciumă, catastrofe naturale ( cutremure, inundaţii, furtuni ),
perioade lungi de secetă şi de foamete, războaie care durează uneori zeci de
ani. Toate generează sentimentul de instabilitate a lumii şi nesiguranţă a
vieţii.
Religia oficială şi autoritatea bisericii coexistă
cu creştinismul popular; de-a lungul secolelor s-au perpetuat superstiţii,
credinţe, practici păgâne legate de vechile religii ale naturii.
În
secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, viziunea teologică este dublată de atitudinea moralistă. Nu numai oamenii
bisericii, ci şi cronicarii sunt spirite reflexive care îşi pun întrebări
despre destinul omului în Univers. Pe căi diferite, ei au demonstrat că şi limba
română poate fi instrument de cult şi de cultură. Dosoftei a tradus psalmii
iniţial în proză şi ulterior i-a transpus în versuri, ceea ce demonstrează
intenţia literară şi conştiinţa artistică a autorului. Dosoftei apelează la
modelul poeziei populare, astfel încât psalmii să fie accesibili şi uşor de
memorat. Biserica devine o instituţie eficientă de răspândire a limbii române,
de la slujitorii cultului, până la cel din urmă credincios. Psaltirea
lui Dosoftei are influenţă
puternică de-a lungul vremii, atât în mediul cult, cât şi în mediul popular,
deoarece unii psalmi intră în repertoriul cântecelor de stea şi al colindelor.
În creaţia cronicarilor, dimensiunea religioasă apare în scrierile care ies din
sfera consemnării evenimentelor istorice - de exemplu, poemul Viaţa
lumii, de Miron Costin. Antim Ivireanul, mitropolit al Ţării Româneşti,
pledează pentru introducerea limbii române ca limbă de cult, pentru a asigura
înţelegerea slujbei şi a învăţăturii creştine de către toţi credincioşii. El
face mai mult decât să predice învăţătura Evangheliilor, folosind amvonul
pentru a educa şi pentru a-şi îndruma credincioşii. În predicile sale se
împletesc citate biblice şi referinţe filozofice cu diverse comentarii despre
obiceiuri contemporane, ceremonii şi petreceri la modă, mărunte intrigi
politice. Legendele consemnate de Ion Neculce în O samă de cuvinte sunt
mărturii despre mentalitatea omului medieval; ca ales al Domnului, voievodul
este pus la încercare mai mult decât creştinul de rând. Legendele relatează
faptele care l-au determinat pe Ştefan cel Mare să înalţe mănăstiri după
războaiele câştigate, să înalţe mulţumiri pentru izbânda asupra păgânilor. În
acelaşi timp, legendele consemnează superstiţii populare referitoare la
sfinţirea locului de mănăstire printr-o jertfă ( legendele despre întemeierea
mănăstirii Putna, a mănăstirii Voroneţ etc. ).
Situate în contextul epocii, textele care
ilustrează o anumită dimensiune religioasă au o funcţie preponderent
moralizatoare ( psalmii versificaţi de Dosoftei, Didahiile lui Antim
Ivireanul ), exprimă o viziune asupra lumii marcată de mentalitatea vremii ( Viaţa
lumii de Miron Costin, Legenda IV, de Ion Neculce ). Văzute
din perspectivă contemporană, aceleaşi texte dobândesc expresivitate şi valoare
artistică. ( „A străbate Psaltirea echivalează cu o călătorie
printr-o ţară a minunilor poetice” ). Psaltirea versificată a lui Dosoftei
ilustrează diferite experienţe ale psalmistului ( păcatul, penitenţa, setea de
Dumnezeu ) şi forme incipiente ale speciilor literare ( meditaţia, lamentaţia,
pastelul ). Literatura cu tematică religioasă se dezvoltă de-a lungul secolelor
ca modalitate de exprimare a unor sentimente profunde, de reliefare a unor
atitudini. Secolele al XVII-lea – al XVIII-lea reprezintă începutul. Secolele
ulterioare valorifică temele religioase din punct de vedere artistic pentru a
da expresie celor mai adânci sentimente umane şi pentru a ilustra atitudinea
omului în raport cu probleme grave care l-au frământat permanent. Aşadar,
traducerea de carte religioasă, respectiv crearea de text religios contribuie
esenţial la scrierea primelor pagini de literatură română.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu