Postmodernismul

În lucrarea Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu preciza: „Despre o atitudine explicit şi conştient postmodernă se poate vorbi însă în lumea românească abia după 1980 […] Putem constata doar că este primul concept teoretic important, denumind un curent literar, intrat în limbajul critic românesc după ultimul război ( onirismul se definea el însuşi ca un neosuprarealism ) şi că frecvenţa folosirii lui, pozitive sau negative, este în continuă creştere. Deja termenul pare să fie ataşat solid promoţiilor ’80 şi ’90 din literatura română şi e folosit cu o anumită constanţă şi în muzică şi artele plastice.”

Postmodernismul este, după definiţia lui Eugen Simion, „o etică şi o estetică a seducţiei, a jocului şi a impurităţii, adică un fel de modernism fără transcendenţă, asemănător manierismului şi barocului, adică un postmodernism fără postmodernitate.” Din punct de vedere etic, postmodernismul ar fi un fel de nou umanism, construit pe mitul unei (imposibile, de fapt, - consideră Mircea Cărtărescu ) întoarceri: „promisiunea de a se întoarce cu o conştiinţă lucidă şi mai înţelegătoare, la ceea ce un romancier de azi numeşte codul existenţial al omului şi de a da o imagine unitară şi verosimilă a omului uitat în haosul unei istorii iraţionale”.

După Nicolae Manolescu, postmodernismul este un modernism mai tolerant, care împrumută criteriul poeticului din poezia modernă, arătându-se mai îngăduitor în preferinţele şi idiosincraziile lui.

Mircea Cărtărescu susţine ideea că postmodernismul, în adevăratul sens al cuvântului, s-a dezvoltat subteran şi lent încă din anii ’50 – ’70, izbucnind în 1980, când se impune ca realitate artistică a epocii noastre ( scriitorii anilor ’60 au redescoperit valorile estetice ale literaturii, iar generaţia ’70 este mai pronunţat estetică şi mai refractară la îndoctrinare ).

Trăsăturile postmodernismului au fost formulate şi dezvoltate de criticul Ihab Hassan, citat de Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc cu lucrarea Pluralism în postmodernism. Perspective. Acestea ar fi: indeterminarea – pierderea încrederii în valorile absolute;  fragmentarea – discontinuitatea textului ( „unitatea cărţii se dezmembrează pentru a face loc independenţei propoziţiei, în care propoziţia se dezmembrează pentru a face loc independenţei cuvântului etc.” ); decanonizarea – scriitorii canonici priviţi ca valori imuabile şi sacrosante sunt demitizaţi; lipsa de sine – în opere apare deconstrucţia în subiect, acesta însuşi fiind o ficţiune, o manifestare a unor false euri; nereprezentabilul / neprezentabilul – ceea ce interesează e poziţia faţă de referent, dar pentru artistul postmodern, referentul nu mai există, operele putând fi complet nereferenţiale; ironia – se generalizează devenind substanţa însăşi a operelor artistice; trecutul poate fi recuperat cu ironie; istoria, tragică iniţial – prin repetare – devine farsă; scriitorul postmodernist nu creează, ci mimează, luând în derâdere, fantazând; hibridizarea – toate formele artei prezentului se pot combina aleatoriu, postmodernismul depăşind definitiv categoriile „închistate” ale esteticii clasice; carnavalizarea – pasiune pentru polifonia stilistică şi narativă, pentru formări şi deformări continue ale limbajului; performanţa – textul postmodernist este interactiv şi cere participarea directă şi intensă a receptorului la constituirea lui; unele texte literare se cer reasamblate şi chiar rescrise de cititor;  construcţionismul – o consecinţă a perspectivismului postmodern este pierderea tot mai accentuată a sentimentului realităţii, aş timpului şi a istoriei ( lumea devine ficţiune ) şi relaţia referenţială dintre acestea şi operă nu se mai încheagă; istoria, spre exemplu, „e tratată” cu o libertate extraordinară, fiind torsionată, alterată, corectată; imanenţa – în literatură, aceasta se manifestă ca o „exuberanţă” intertextuală, metatextuală […] autoreferenţială, unică în istoria formelor.

Dacă ţinem cont de trăsăturile enunţate, putem observa că postmodernismul implică un proces profund de metamorfoză a mentalităţii omului. De la nivelul receptării la nivelul interpretării, omul postmodern e mai pregătit decât omul altor epoci să accepte mai multe puncte de vedere, să fie mai puţin intolerant şi să judece totul mai puţin în sens critic şi mai mult în sensul acceptării. O cauză a acestei atitudini ar putea fi, după cum notează Sanda Cordoş, „ritmul schimbărilor trepidante”, care „guvernează şi spaţiul relaţiilor interumane, instituind o etică a maximei toleranţe, potrivit căreia totul e permis, nimic nu se ( mai ) fixează, totul se consumă.” În legătură cu această afirmaţie, se poate pune întrebarea în ce măsură omul care trăieşte în postmodernitate mai are dorinţa sau capacitatea să acumuleze? În ce măsură omul mai este interesat de fixarea cunoştinţelor şi nu de consum? Desigur, este vorba despre un consum intelectual, în primul rând. Omul postmodern nu mai are răbdarea acumulării treptate, el arde etape, sare peste momente, dominat intens de sentimentul trăirii şi mai puţin preocupat de analiză. De aici, maxima toleranţă în raport cu toate formele de cultură ( care pot fi interesante sau, dimpotrivă, pot fi ignorate ) şi cu toate formele de comunicare: „Acest experimentalism nelimitat în relaţie cu celălalt nu mai lasă loc pentru trăirea dramatică a crizei comunicării şi face din omul postmodern un practician neangoasat al pluralităţii limbajelor, pe care le posedă, le deconstruieşte, la nevoie le inventează. Pentru că nu mai are nostalgia dureroasă a unui limbaj unic, postmodernul face din Turnul Babel blazonul unei plurivocităţi ludice.”

Şi totuşi, analistul limbajului şi a modalităţilor de comunicare ale omului postmodern descoperă că limbajul universal, cu a cărui nostalgie trăieşte orice om, pentru că îi aminteşte de starea edenică, există şi în această etapă a evoluţiei umanităţii. Numai că şi-a schimbat caracteristicile. Omul postmodern trăieşte în şi pentru limbajul mijloacelor de comunicare în masă. Au devenit parte integrantă din limbajul oamenilor de pretutindeni sintagmele impuse de textele publicitare: „Sintagmele tipice reclamelor pătrund totuşi în alte tipuri de texte, mai ales în limbajul tinerilor. Prelucrări inconştiente apar în chip de clişee în eseuri, comentarii, răspunsuri la examene: textul „oferă un plus de…”, autorul „alungă monotonia…” Mai interesante sunt preluările conştiente: discursul publicitar devine o sursă de intertextualitate şi de productivitate familiar-argotică.” ( Rodica Zafiu ) Uniformizarea limbajului se produce, firesc, prin adoptarea expresiilor specifice. De exemplu, formule publicitare ca „Şi marmota învelea ciocolata…”, „A înnebunit lupul”, „Gogule, probleme mă?” au intrat în limbajul cotidian, pentru a exprima condescendenţa, compasiunea pentru cel care nu înţelege ceva, surprinderea, ironia, interesul mimat pentru părerea celuilalt etc. Este de remarcat că aceste expresii tind să înlocuiască modalităţile „clasice” de exprimare a aceloraşi sentimente: „ei!”, „aş!”, „aiurea!” De aici, „plurivocitatea ludică”. Limbajul universal al postmodernului este dominat de formulele specifice de comunicare impuse de programele de chat, de internet.

În concluzie, putem face observaţia că omul postmodern nu mai trăieşte „nostalgia dureroasă a unui limbaj unic” tocmai pentru că are posibilitatea creării unui limbaj unic. Omul postmodern nu mai trăieşte în ruptura comunicării. Pentru el, comunicarea este posibilă, iar stilul contează mai puţin, deoarece e dominat de ludic.