România, între Orient şi Occident

De-a lungul dezvoltării lor culturale, românii s-au arătat pre­ocupaţi de înţelegerea acestei dezvoltări ca fenomen dublu: pe de o parte, expresie a unor trăsături spirituale proprii, pe de altă parte, ca expresie a interacţiunii cu alte culturi şi a influenţelor suportate din partea acelora care au marcat istoria lor.

Încă de la primele manifestări ale culturii române, la cronicari, tema condiţiei noastre istorice ( „în calea tuturor răutăţilor” ) şi cultu­rale de graniţă este prezentă. Interogaţiile de tip autoreflexiv şi do­rinţa de a şti „cine suntem” intră într-o nouă etapă din momentul isto­ric al Unirii Principatelor şi al constituirii naţiunii române moderne.

Reperele pe baza cărora s-a construit imaginea de sine a românilor s-au diversificat, formarea poporului şi a limbii, istoria, literatura furnizând „banca de date” pentru acest demers. Astfel, odată cu problema originilor se conturează şi aceea a influenţelor, a relaţiilor cu alte culturi şi a contribuţiei acestora la cultura română. Ca şi problema originilor, cea a influenţelor culturale a parcurs diferite momente şi a apelat la diferite registre de interpretare: rădă­cinile noastre culturale au fost plasate în continuitatea Orientului sau, dimpotrivă, în cea a Occidentului.

Între Orient şi Occident

Orient şi Occident sunt doi termeni care devin concepte cul­turale şi identitare odată cu confruntările între civilizaţii pe care le deschid marile descoperiri geografice. Unul dintre sensurile acestor concepte culturale decurge din rolul lor de a concentra experienţa relaţiei cu altă cultură, cu Celălalt. Conţinutul celor doi termeni nu este însă univoc, ci încărcat de sensuri în care se ţes şi conlucrează numeroase variabile: istorice, politice, religioase - culturale, în ge­neral.

Originile celor doi termeni sunt analizate de E. Said (Orientalism. Concepţiile occidentale despre Orient, 1978), din perspectiva expe­rienţei coloniale a Europei:

„Orientul nu este numai adiacent Europei, el este, de aseme­nea, locul celor mai mari, mai bogate, mai vechi colonii ale Europei, sursa civilizaţiilor şi a limbilor ei, concurentul ei cultural şi una dintre cele mai profunde şi mai recurente imagini a Celuilalt. în plus, Orientul a ajutat la definirea Europei (sau a Vestului) ca fiind contrastul propriei imagini, idei, personalităţi, experienţe."

„Oamenii au împărţit întotdeauna lumea în regiuni, distincte în mod real sau imaginar una de alta. Demarcaţia absolută dintre Est şi Vest [...] s-a construit în ani, chiar în secole. Au existat, desigur, nenumărate călătorii soldate cu descoperiri; au existat contacte prin intermediul comerţului şi al războiului. Dar mai mult, începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, au existat două elemente principale în relaţia dintre Est şi Vest. Unul a fost sporirea cunoştinţelor sistematice ale europenilor despre Orient, ca urmare a extinderii coloniilor, ca şi a interesului larg pentru ceea ce era străin şi necunoscut [...]; în plus, acestor cunoştinţe sistematice li s-a adăugat o producţie literară considerabilă, datorată romancierilor, poeţilor,  traducătorilor şi călătorilor talentaţi. Cealaltă trăsătură a relaţiilor dintre Orient şi Europa a fost faptul că Europa s-a aflat mereu pe o poziţie de forţă, ca să nu spunem de dominaţie.”

Un alt exemplu ar putea fi reprezentat de emblema teritorială a capitalei, numită „micul Paris”, prin care, în perioada dintre cele  războaie mondiale, s-a elaborat imaginea onorantă a unei capitale româneşti cu model european, Parisul.

La capătul celălalt al continentului se află Bizanţul, Constantinopolul, Istanbulul de astăzi, emblema culturii de contrast, invocată şi ea în reprezentările de sine ale românilor şi proiectată în imaginea unui Bucureşti pestriţ, necoagulat, fără centru. Literatura a produs variantele „de hârtie” ale acestor spaţii, cu rol hotărâtor în reprezentările noastre, căci, de multe ori, Bucureştiul occidental din scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu, ale lui Camil Petrescu, Mircea Eliade, G. Călinescu, scriitori studiaţi în şcoală, poate fi mai adevărat decât cel de fiecare zi. Cum adevărat este şi cel balcanic, „de mahala”, din opera lui I.L. Caragiale sau cel al fiului său, Mateiu Caragiale, romanul Craii de Curtea-Veche.

Mihai Ralea, în studiul Fenomenul românesc, identifică trăsături esenţiale ale occidentalului şi ale orientalului: „Sub diferite variaţii de detaliu, omul care locuieşte continentul nostru se prezintă sub două tipuri bine definite: occidentalul şi orientalul. În apusul şi centrul Europei, domneşte o mentalitate, iar către răsărit, către posturile cele mai avansate ale Asiei, o alta. Englezul, francezul, germanul, italianul, scandinavul cu toate deosebirile dintre ei, constituie la un loc acelaşi fel de civilizaţie. Tehnicile lor, felul de a vedea viaţa, felul adaptării la mediu sunt comune. Dincolo, la frontierele Asiei, ca o peninsulă intrată în viaţa Europei, turcii, ruşii, o parte din popoarele balcanice constituie o altă lume, cu alte legi, cu alt suflet, cu altă filozofie. Toată civilizaţia occidentală stă într-un singur cuvânt: aptitudine creatoare. Ridicat deasupra mediului, dominându-1 prin stăpânire de sine, prin curaj, prin răbdare şi iniţiativă, occidentalul e spirit activ mai înainte de toate. El preface ambianţa, sfinţeşte locul, căruia îi impune legea şi ideea sa şi care îl ascultă docil şi învins. Apuseanul e stăpânul voinţei sale elastice şi ferme în acelaşi timp şi pentru aceasta e şi stăpânul lucrurilor înconjurătoare. Curajul său e când temerar, când rezonabil. Ştie să rişte şi să fie în acelaşi timp subjugă forţele naturii, sezoanele, fauna şi flora. Dar mai ales a inventat tehnica, care i-a devenit aliată ascultătoare. [...]

În asemenea condiţii, filozofia sa nu poate fi decât voluntaristă. El crede că totul e posibil, e optimist în încrederea pe care o acordă forţelor sale, crede în libertate, mai mult, în liber arbitru, pentru că rezistenţa determinismului orb o învinge cu puterea înţelepciunii sale; forţează evenimentele prin voinţa sa de triumf. Individualismul e, fără îndoială, idealul său ultim.

Psihologia orientalului e exact contrară. Ea se reduce, de obicei, la o resemnare pasivă. Dacă occidentalul se impune mediului, orientalul se supune. Forţa naturii îl zăpăceşte, îl zdrobeşte, îl apasă. Recunoaşte într-însa cine ştie ce forţă religioasă misterioasă, contra căreia i se pare inutil să mai lupte. Ordinea evenimentelor i se pare stabilită de un zeu infailibil. Fatalismul, adică constatarea acestei aşezări prestabilite şi pe care voinţa omului e prea slabă ca să o îndrepte, i se pare singura soluţie. Totul e acceptat aşa cum se prezintă. Nici un orgoliu, nici o ambiţie, nici o rezistenţă. Imaginaţia şi voinţa nu prefac deloc realitatea înconjurătoare. Filozofia vieţii e supunerea, resemnarea la forţele care ne depăşesc şi pe care nu le putem schimba, ci doar îmblânzi prin ascultare. Idealul său e în masa anonimă, în colectivitatea absorbantă. Între tipuri extreme de civilizaţie, între aceste două interpretări ale existenţei, datorită a două structuri deosebite, între creaţiunea occidentalului şi resemnarea orientalului, se poate găsi o valoare. Să numim această structură sufletească adaptabilitate.”

Se remarcă, aşadar, drept caracteristici esenţiale ale spiritului occidental, activismul ( activitatea ), aptitudinea creatoare, voluntarismul, credinţa că totul e posibil, încrederea în forţele proprii, afirmarea individualităţii.

În privinţa spiritului oriental, se remarcă, dimpotrivă, resemnarea pasivă, fatalismul, supunerea, masa anonimă.

Între aceste tendinţe contradictorii, se situează mentalitatea românească, dominată de structura sufletească pe care criticul o numeşte adaptabilitate.

Situată geografic într-o zonă de frontieră, între Europa Răsă­riteană, Balcani şi Europa Centrală, România de azi este rezultatul unor influenţe venite, de-a lungul istoriei, dinspre toate cele trei arii de civilizaţie.

Dacă Antichitatea este marcată de extinderea Imperiului Roman la nord şi sud de Dunăre, în Evul Mediu, Bizanţul devine principalul model politic, cultural şi religios, pentru ca, începând din secolul al XIX-lea, românii să „descopere” Occidentul. Paşoptiştii aleg modelul francez, iar junimiştii încearcă să-l impună pe cel german. între cele două războaie, moderniştii, adepţi ai sincronizării cu spiritul veacului, orientaţi spre cultura apuseană, intră în dispută cu tradiţionaliştii autohtonişti, care doreau întoarcerea spre valorile româneşti tradiţionale şi, prin ortodoxism, spre Orient. Este perioada cea mai fecundă a culturii române. Perioada comunistă a însemnat însă o reorientare a Româ­niei, de data aceasta spre blocul ţărilor care au intrat în sfera politică sovietică. Contactele de orice fel cu Occidentul sunt întrerupte. După căderea comunismului, România reînnoadă relaţiile cu Occidentul şi năzuieşte spre integrarea în Uniunea Europeană.

Şi în ceea ce priveşte religia, românii s-au scindat între Orient şi Occident. Orientarea unei părţi a românilor transilvăneni spre Apusul catolic, la începutul secolului al XVIII-lea, a fost interpretată fie ca un gest de salvare a credinţei şi individualităţii elementului românesc din Transilvania, fie ca o subjugare la imperialismul papal şi o îngenun­chere în faţa habsburgilor. în perioada comunistă, Biserica Română Unită cu Roma şi cultul greco-catolic au fost interzise, clericii care au refuzat să treacă la ortodoxism au fost închişi, iar lăcaşurile de cult au fost preluate de ortodocşi. După 1990, încercările de reconciliere din­tre cele două biserici rămân mai mult la nivelul declaraţiilor.

Apartenenţa României la Orient sau la Occident poate fi discutată pe mai multe planuri: geografic, istoric, politic, religios şi cultural. în fiecare dintre acestea, adevărul se reconstituie din ne­numărate nuanţe care, pe de o parte, pun în lumină interferenţe complexe, iar, pe de altă, relevă simplismul clişeelor dihotomice le­gate de cele două civilizaţii.

O discuţie despre felul în care România se defineşte prin ra­portare la Occident sau la Orient poate fi interesantă din/ în per­spectiva integrării României în Uniunea Europeană. Mai ales, în condiţiile în care unele sondaje de opinie contrazic voinţa politică şi converg spre ideea că ne îndreptăm într-o „direcţie greşită”.

În măsura în care astăzi acceptăm ideea că ambele tipuri de civilizaţie, orientală şi occidenta­lă, au avut rolul lor în dezvoltarea culturii române şi că este mai interesant să înţelegem contextul, cauzele şi efectele acestor influenţe decât să cân­tărim proporţia în care ele s-au manifestat sau se manifestă în spaţiul românesc, o discuţie despre raportarea faţă de Orient sau Occident este mai curând menită să ne ajute să înţelegem profilul spiritual al românilor sau mentalităţile acestora. Alegerea de azi a României de a se alătura Euro­pei occidentale nu înseamnă negarea influenţelor orientale, ci ar trebui să presupună un exerciţiu de reflecţie de tip maiorescian: în ce măsură formele instituţionale europene şi, implicit, valorile occi­dentale pot fi asimilate la noi sau pot schimba mentalităţile balcanice şi orientale ale românilor? Vin ele pe un fond nepregătit, sunt „forme fără fond", aşa cum afirma mentorul junimist despre importurile occidentale de la sfârşitul secolului al XIX-lea? în timp, s-a dovedit că Maiorescu s-a în­şelat şi că formele au reuşit să creeze sau să modi­fice fondul, mentalităţile. Se poate repeta astăzi un astfel de proces sau, într-un context schimbat, nu ne putem aştepta la „repetarea istoriei”?

Aşa cum o sugerează şi Vasile Alecsandri, în Balta Albă, amestecul ciudat şi pi­toresc oferit de civilizaţia românească provoca ui­mire. Este adevărat că românii au receptat influen­ţe atât de diverse de-a lungul timpului, încât ne putem întreba care este, în fond, specificul naţio­nal al culturii şi civilizaţiei româneşti. După unii, acesta ţine exclusiv de fondul autohton (substratul antic, ortodoxismul, civilizaţia rurală şi folclorul), iar după alţii acesta este tocmai rezultatul felurite­lor îmbinări ale influenţelor străine cu acest filon autohton. Indiferent cum ne plasăm faţă de aces­te poziţii, nu putem să nu acceptăm evidenţa că jocul contrariilor şi al eterogenităţii este prezent în întreaga noastră cultură şi că deschiderea spre asi­milarea unor modele foarte diferite, văzută adesea ca reflex al unui complex de inferioritate, vădeşte dorinţa de apropiere faţă de „ceilalţi", altfel decât noi, dorinţa de a fi în dialog cu aceştia.

Conotaţiile negative asociate influenţelor orien­tale în cultura şi mentalităţile româneşti sunt foarte puternice. Ele au fost identificate, de-a lungul timpu­lui, cu „alterarea" purităţii romane a neamului sau a latinităţii limbii române, cu instabilitatea politică a epocii fanariote, în general cu o mentalitate retro­gradă şi neserioasă, marcată de superficialitate, a populaţiei şi, mai recent, cu o ideologie totalitară, cea comunistă. Pe de altă parte, felul în care cultura a va­lorificat fondul balcanic al mentalului colectiv de­monstrează faptul că această latură este vie şi vigu­roasă în profilul nostru spiritual (să-i amintim doar pe Anton Pann, I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale sau Ion Barbu). Ea intră însă în concurenţă, din perspec­tivă diacronică, cu fondul profund al culturii populare româneşti, iar din perspectivă sincronică, cu mentali­tatea diferită a populaţiei din unele zone ale Româ­niei aflate sub influenţe occidentale (unele regiuni ale Transilvaniei, de pildă). Mai mult, în perioada in­terbelică, s-a pus aproape semnul egalităţii între au­tohtonism/ tradiţionalism şi Orient, pe de o parte, şi deschidere/ modernizare şi Occident, pe de alta. Cu alte cuvinte, Orientul însemna de fapt izolare, iar Occidentul simboliza dialogul. Astăzi, ca urmare a traumelor suferite în timpul comunismului, Răsăritul înseamnă iarăşi trecut, în vreme ce Apusul este aso­ciat simbolic viitorului. Dar acestea sunt în fond cli­şee, care nu fac decât să deformeze o imagine mult mai complexă şi mai nuanţată a realităţii.