Latinitate şi Dacism

Originea limbii române ( latinitate şi dacism )

Limba română provine din latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale ( italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna ), altele au rămas limbi regionale ( catalana în Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în Elveţia ) sau au dispărut ( dalmata ).

În timp, limbile se modifică. Când s-au acumulat multe modificări ( fonetice, gramaticale şi lexicale ), astfel încât varianta de origine nouă nu mai e înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă. Totuşi, transformările sunt un fenomen continuu şi gradual, în care nu e uşor să fixăm praguri. În genere, se consideră că procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea. Pentru română, s-au propus mai multe date: formarea limbii române ar fi durat până în secolele VI – VII sau VIII – IX.

Începând din secolul al X-lea ( deoarece poporul român a fost înconjurat de popoare care vorbeau limbi din alte familii – slavă, maghiară, turcă - şi având o confesiune – ortodoxă – care nu utiliza latina în biserică ), vorbitorii de română nu au mai avut, pentru multă vreme, contact cu celelalte limbi romanice şi au pierdut mai ales legătura cu reperul latinei culte. În vreme ce franceza, italiana, spaniola etc. au preluat permanent cuvinte, structuri sintactice şi modele stilistice din latina medievală, româna s-a dezvoltat în afara acestei influenţe. Recuperarea fondului cultural latin s-a produs masiv de abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

În Balcani au rămas grupuri de populaţie romanizată, vorbind dialecte romanice provenind din „româna comună” – limba care circula ( la nord şi la sud de Dunăre ) în secolele al VII-lea – al X-lea. Se consideră că româna are patru dialecte: dacoromâna ( cea pe care o desemnăm de obicei prin termenul de „română”, vorbită la nord de Dunăre, pe un teritoriu care este, cu aproximaţie, cel al României de astăzi ), aromâna ( vorbită în anumite zne din Grecia, Macedonia, Albania şi Bulgaria ), meglenoromâna ( într-o zonă la nord de Salonic, împărţită între Grecia şi Macedonia ) şi istroromâna ( în câteva localităţi din peninsula Istria, Croaţia ). Cele patru dialecte au trăsături gramaticale şi lexicale asemănătoare, dar şi destule diferenţe. Dialectele din sudul Dunării au fost influenţate de contactul cu limbile greacă, macedoneană, croată, italiană, albaneză, bulgară, turcă.

Pentru varietăţile regionale ale dacoromânei se foloseşte termenul subdialect ( muntenesc, moldvenesc, bănăţean, crişean, maramureşean ).

Elemente latine din structura limbii române: structura gramaticală şi vocabularul de bază. În structura gramaticală româna conservă din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri fundamentale ( relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc. ) şi care sunt frecvente în vorbire.

Elemente de substrat: dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa substratului  ( limba vorbită de populaţiile cucerite ) şi a altor limbi cu care populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace ( indoeuropeană ), din care nu s-au consemnat cuvinte în scris. Pentru reconstituirea elementelor de substrat, s-a recurs la comparaţia cu albaneza ( exemple de cuvinte de origine traco - dacă: abur, barză, brad, a se bucura, buză, căciulă, copac, moş, vatră, viezure ).

Influenţele altor limbi asupra limbii române se împart în două categorii:

-          influenţe vechi – slavă, maghiară, greacă.

-          influenţe târzii – neogreacă, turcă.

Influenţele vechi: latina dunăreană a primit o serie de influenţe din greacă, chiar anterioare formării limbii române; ulterior, au intrat în română unele cuvinte din greaca medie ( bizantină ), în genere prin intermediar slav. E foarte probabil ca în fazele vechi limba română să fi primit unele influenţe germanice ( de la populaţiile migratoare), dar acestea nu au putut fi clar dovedite.

Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă. S-a exercitat pe cale populară – prin contacte cu populaţii slave, aşezate din sec. al VII-lea în estul Europei şi convieţuind cu populaţia romanizată - , dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în ţările române. Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal, esenţiale până astăzi – ceas, dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă. Împrumuturile culte din slavonă au avut în genere o circulaţie mai limitată ( în administraţie şi în biserică ), de aceea au fost înlocuite de împrumuturi ( mai ales latino – romanice ). Cele mai multe s-au păstrat în stilul bisericesc, predominant conservator, unde au căpătat ulterior şi valoare de mărci distinctive ale limbajului bisericii ortodoxe faţă de cele ale altor biserici creştine.

Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul fundamental – gând, oraş, fel etc.

Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund direct ( arvună, catarg, flamură, mătase, stol, triastă, zale ) sau mai târziu, până în secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave ( busuioc, comoară, corabie, crin, dafin, hârtie, livadă ).

Influenţele târzii: în secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai multe împrumuturi din turcă ( limba puterii politice externe, a cărei dominaţie s-a accentuat ) şi din neogreacă ( limba domnitorilor fanarioţi şi a curţii lor ). Lexicul turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică măsură în secolele ulterioare este cel legat de administraţie, de ceremoniile şi divertismentele curţii. În textele epocii, se realizează o primă modernizare a vocabularului, prin elemente greceşti culte, care stau la baza unei terminologii filozofice şi ştiinţifice internaţionale, ca şi prin cuvinte latino-romanice. Aceasta este perioada în care se poate vorbi despre formarea unei conştiinţe retorice şi literare: apar autori care scriu cu intenţie estetic ( în fraze lungi, complicate, cu inversiuni şi construcţii simetrice ). Alţii dezvoltă un stil narativ mai apropiat de vorbirea curentă şi, în ciuda particularităţilor regionale, mai accesibil cititorului de azi.

După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începe epoca modernă din istoria limbii române, caracterizată prin unificare şi modernizare. Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin, în câteva etape ( în 1828 Ion Heliade Rădulescu simplifică sistemul scrierii chirilice într-o variantă care se adapta pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de tranziţie în care literele latine înlocuiau treptat caracterele chirilice; documentele oficiale din timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea alfabetului latin, în 1860 în Muntenia şi în 1862 în Moldova ).

În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi masive din limbile romanice ( în primul rând din franceză, dar şi din italiană ) şi din latină. Aceste surse au determinat o sporire a componentei latino – romanice a limbii – fenomen care a fost numit „relatinizare”, „reromanizare” sau „occidentalizare romanică”.

Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana ( mai ales în Transilvania ) şi rusa ( la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, în Moldova şi Ţara Românească. ).

În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a bisericii – a fost, în secolele al XIII-lea – al XV-lea, slavona, folosită în scris în texte religioase, în hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au păstrat texte redactate în slavonă pe teritoriul românesc, din secolul al XIV-lea ( cel mai vechi act păstrat datează din 1374 ). În unele dintre aceste texte apar cuvinte româneşti ( nume de familie, porecle, toponime – pan Arbure, Bălaur vel logofăt, Roman Blândul etc. ). În Transilvania, devenită parte a regatului maghiar, catolic, limba de cultură a fost – din secolul al XII-lea – latina ( medievală ), păstrată în inscripţii şi documente. Limba serviciului religios ortodox era însă tot slavona.

Cel mai vechi text românesc cu datare certă este o scrisoare de la 1521, a lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi înainte, dar textele nu s-au păstrat. După unii cercetători, câteva traduceri de texte religioase, păstrate în manuscris, ar fi fost redactate înainte de 1521. Ele au fost descoperite în sec. al XIX-lea şi au fost numite ( după loc sau după proprietar ) Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi. Acestea nu au putut fi datate şi localizate cu mare certitudine ( după părerea celor mai mulţi filologi ar proveni, totuşi, din Maramureş, de unde şi denumirea de „texte maramureşene” ). Le distinge o particularitate fonetică, rotacismul ( transformarea lui n intervocalic în r -  mână – mâră ), de aceea sunt numte şi texte rotacizante.

Din secolul al XVI-lea s-au păstrat destul de puţine texte româneşti. Este importantă diferenţa dintre textele traduse ( scrieri religioase, manuscrise sau tipărite ) şi cele originale ( acte, scrisori şi documente manuscrise ): traducerile sunt, de obicei, mai greoaie, pentru că sunt influenţate de originalul străin, în vreme ce textele originale sunt mai accesibile şi se apropie mai mult de limba de astăzi ).

Prin textele scrise, s-a constituit treptat varianta cultă a limbii române: limba literară, mai îngrijită, tinzând să devină unitară. Prin manuscrisele copiate şi recopiate, dar mai ales prin tipărituri, anumite structuri lingvistice deveneau modele de exprimare în română. Se consideră că limba română literară, chiar dacă a preluat elemente şi din celelalte graiuri, are la bază graiul ( subdialectul ) muntenesc. Prestigiul variantei regionale munteneşti a fost asigurat mai ales de cărţile bisericeşti tipărite – mai întâi de Coresi la Braşov, apoi, în secolul al XVII-lea, de alţi tipografi în Ţara Românească ( la Govora, Câmpulung, Mănăstirea Dealu ).

În sec. al XVII-lea se diversifică domeniile de folosire  în scris a limbii române, apărând noi tipuri de texte, în afara celor religioase, a scrisorilor şi actelor. Acum sunt tipărite importante coduri de legi, punându-se bazele limbajului juridic românesc ( în Moldova, Carte românească de învăţătură sau Pravila lui Vasile Lupu, 1646, în Muntenia – Îndreptarea legii sau  Pravila lui Matei Basarab, 1652 ). În aceeaşi perioadă se plasează începuturile istoriografiei în limba română, prin cronicarul Grigore Ureche şi prin continuatorul lui, Miron Costin. Textele cronicarilor, care au circulat în numeroase copii manuscrise, sunt puncte de pornire pentru dezvoltarea ulterioară atât a stilului expunerii şi argumentării, cât şi a prozei narative.  Nevoilor mai largi de lectură ale unui public ( nu foarte numeros ) ştiutor de carte le răspundeau mai ales cărţile populare.

În secolul al XVII-lea apar, în scrierile istoriografice ( Grigore Ureche, Miron Costin ), primele observaţii despre latinitatea limbii române, care se combină, de obicei, şi cu argumente despre unitatea ei ( aceeaşi limbă e vorbită în ţări diferite ). În prefeţele unor traduceri din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea se pune problema modernizării limbii prin împrumuturi. În Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, latinitatea limbii devine argument de afirmare a identităţii naţionale ( Şcoala Ardeleană ).

În secolul al XIX-lea, trecerea oficială la alfabetul latin dă naştere unor dispute aprinse în privinţa ortografiei, care vor continua, cu intermitenţe, mai bine de o sută de ani. Principala confruntare este între adepţii ortografiei fonetice ( care cer o corespondenţă cât mai riguroasă şi mai simplă între scriere şi pronunţare ) şi cei ai ortografiei etimologizante ( impunând ca scrierea să reflecte în primul rând originea cuvintelor ). În aceeaşi perioadă, au loc dispute asupra modernizării limbii şi asupra neologismelor. Se manifestă diverse curente puriste – de la cei care vor să elimine din limbă elementele slave populare, pentru a le înlocui cu termeni latini şi romanici, până la cei care nu acceptă împrumuturile moderne, recomandând revalorificarea fondului arhaic şi popular.

Disputele dialectale – pentru acceptarea sau respingerea unor forme regionale din limba literară – nu au fost foarte aprinse, ideea dominantă fiind aceea a unităţii limbii. Literatura dialectală a rămas un fenomen periferic şi anecdotic, cazurile celebre ( Creangă ) fiind trecute în categoria exponenţilor limbii populare.

Scriitorii au supus adesea limba unor evaluări subiective şi estetice. În secolul al XIX-lea, la Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Alecsandri, un criteriu de apreciere a limbii era, de exemplu, adaptarea ei la poezie.

Latinitatea a fost un subiect de polemică cu implicaţii politice. În secolul al XX-lea, mai ales între 1945 şi 1989, manipularea politică a ideilor lingvistice s-a manifestat constant. Presiunea sovietică din anii ’50 a pus accent pe rolul influenţei slave, minimalizând elementul latin. Revenirea naţionalistă a regimului din anii ’60 – ’80 a făcut să se acorde atenţie fie componentei latine, fie celei traco – dacice. În acelaşi timp, polemicile istorice şi politice cu Ungaria au determinat dezvoltarea excesivă a argumentelor lingvistice ale continuităţii.