Simbolismul

Este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie împotriva parnasianismului[1], a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă.  Numele curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care, în 1886, a publicat un articol-program, intitulat Le Symbolisme. În acelaşi an s-a constituit gruparea care s-a autointitulat simbolistă , condusă de poetul Stéphane Mallarmé.Tot atunci, René Ghil înfiinţează şcoala „simbolist-armonistă”, devenită „filozofic-instrumentalistă”. Alţi poeţi, de orientare antiparnasiană, îl considerau şef de şcoală pe Paul Verlaine; ei şi-au luat numele de decadenţi. Reprezentanţi de seamă ai decadenţilor sunt Arthur Rimbaud, Tristan Corbière, Jules Laforgue. Toţi poeţii amintiţi începuseră să scrie cu mult înainte de constituirea grupărilor în care s-au încadrat. Astfel, elemente ale curentului simbolist au apărut înainte de 1886.

Estetică literară

Simbolismul reprezintă o reacţie antipozitivistă ( pozitivismul limitează reprezentarea teoretică generalizată a lumii la datele imediate ale cunoaşteri,confirmate de experienţă ) şi antiraţionalistă ( aderă la filozofia lui H. Bergson, care combate intelectualismul şi cunoaşterea abstractă, gândirea în formule, considerând că esenţa fenomenelor nu poate fi cunoscută pe cale raţională, ci intuită ).

Poeţii simbolişti vor prelua din şcolile anterioare tot ce se potrivea spiritului lor neliniştit şi dornic de altceva decât ceea ce le putea oferi mediul ambiant şi vor fi receptivi la tot ce este nou în domeniul filozofiei, al picturii, al muzicii, al ştiinţelor şi al artelor în general. Caracteristice curentului sunt:

- folosirea simbolului; termenul simbol provine din grecescul symbolon ( semn de recunoaştere ). Simbolul este un substituent, înlocuind expresia directă, vorbirea noţională, mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei. O dată cu evoluţia limbajului, simbolul a devenit tot mai complex, folosindu-se în toate domeniile culturii, iar în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice. Simbolul literar concentrează în imagini element e ale realului cu un grad mai mic sau mai mare de generalizare. Îl vom descoperi în mituri, legende sau folclor. În aria lor s-au născut simbolurile consacrate, „convenţionale”, cu sensuri pozitive sau negative ( porumbelul, şarpe, corbul ). Alături de acestea apar simbolurile desprinse dintr-un fapt trăit, raportate la un obiect sau o circumstanţă, create prin atribuirea de semnificaţii inedite unor obiecte, unor făpturi, unor componente ale naturii, unor circumstanţe existenţiale ( corabia, albatrosul, marea, ploaia, plecarea etc. ). Începând din romantism, felurite imagini simbolizează, tot mai frecvent, viaţa interioară şi nu categorii abstracte, precum puritatea, fidelitatea, speranţa. În cuprinsul romantismului, simbolul rămâne însă explicit şi, în consecinţă, nu se diferenţiază net de alegorie. Situaţia se schimbă fundamental în simbolism, unde raportul dintre simbol şi realitatea sufletească simbolizată nu este dezvăluit, ci numai sugerat. Bacovia, de exemplu, nu spune că ploaia exprimă sufletul zdruncinat, ci sugerează prin simbolul ploii: „De-atâtea nopţi aud plouând”. Simbolismul se diferenţiază de alte curente prin faptul că dă imaginilor poetice funcţie implicit şi nu explicit simbolică.

- cultivarea sugestiei. La baza tehnicii simboliste stă sugestia; „corespondenţele”, clar-obscurul, spleen-ul, starea de inefabil, simbolul se realizează prin sugestie, de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”. Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor este foarte mare. Mallarmé susţine că „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea poemului” şi adăuga: „a sugera, iată visul!”

Urmând acest principiu, poeţii simbolişti nu descriu, nu narează, nu relatează. Ei resping anecdotica, „fabula”, „reportajul”. D. Anghel nu descrie florile în vol. În grădină, nici Ştefan Petică „fecioarele”, în Fecioara în alb. Ei comunică mai ales senzaţii (olfactive, vizuale ), corespunzătoare unor stări sufleteşti. Ion Minulescu vorbeşte despre corăbii, mări, insule, faruri etc. pentru a-şi exprima aluziv, pe calea sugestiei, dorul de călătorii, tentaţia depărtărilor.

- Corespondenţele sunt un mod de sondare, de luminare a zonelor ascunse ale realităţii. Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi intime între eul poetului ( universul mic ) şi lume ( universul mare ), care se traduc la nivelul receptivităţii prin simboluri. Ele tind să exprime relaţiile ce există, pe baza unor afinităţi secrete, între părţile componente ale totului cosmic; în categoria corespondenţelor întră şi analogiile dintre senzaţii, emoţii şi imagini de naturi diferite. În poezie, descoperirea corespondenţelor îi aparţine lui Baudelaire. Poezia are ca punct de plecare credinţa că există o unitate a lumii în temeiul căreia senzaţiile de ordin diferit comunică între ele: „Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”. Taina aceasta adâncă nu se dezvăluie ochiului comun, care observă numai exterior lumea, ci aceluia înzestrat cu facultăţi superioare, al artistului. Poetul devine demiurgul care creează lumea din cuvinte menite să sugereze idei fundamentale, principii metafizice ( Mallarmé ). Arthur Rimbaud, în poemul Vocale, dezvoltă ideea unor corespondenţe între culoare şi sunet: A – negru, E – alb, I – roşu, U – verde, O – albastru.

- cultivarea sinesteziilor. Sinestezia este o figură de stil prin care se pun în relaţie realităţi receptate de simţuri diferite ( auz – văz, auz – miros: „Primăvară – o pictură parfumată cu vibrări de violet” ).

- muzicalitatea; simboliştii pledează pentru muzicalitatea versurilor, ca mijloc de obţinere a inefabilului, a sugestiei: „muzica înainte de toate” ( Verlaine ), „arta versurilor este arta muzicii” ( Al. Macedonski ).

- prozodia. Marea inovaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie folosirea versului liber. Versul clasic apare multor simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie, de aceea ei ajung la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare. Versul liber, susţin simboliştii, produce efecte muzicale deosebite. Se folosesc refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi ritmurile elaborate.

Teme şi motive specifice : condiţia poetului şi a poeziei, natura, iubirea, starea de nevroză, citadinul, moartea, evadarea, claustrarea ( teme ), singurătatea, melancolia, spleen-ul, misterul, ploaia, toamna, culorile, muzica, parcul, cimitirul ( motive ).

Atmosfera oraşului este apăsătoare, mediul urban zdrobeşte individualitatea. În această ambianţă, poeţii sunt damnaţi, lumea agonizează, oraşul este împovărat de tristeţi, este blestemat; „S-auzi tuşind o tuse-n sec amară, / Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare”. Târgul bacovian este dezolant, cartierele „democratice” şi grădinile publice în care cântă fanfara militară îndeamnă numai la resemnare. Dacă oraşul provincial este spaţiul angoasei şi al spleen-ului, aglomerările urbane provoacă acelaşi sentiment de pustiu şi de tristeţe. Însingurarea şi spleen-ul sunt motive generate de orizontul închis al oraşului.

Motivul singurătăţii descinde din romantism. În simbolism el îşi pierde grandoarea, nu este clamat, devine elegiac şi intim. Ştefan Petică îi dă o dimensiune tragică: „Bătui la porţile străine / Şi-nchise porţile-au rămas”. Efectul singurătăţii este melancolia şi splin-ul. „Motivul splin-ului presupune un amestec de plictiseală profundă, dezolare şi tristeţe abstractă, fără ca poetul să ajungă la decepţie şi pesimism propriu-zis, ca în romantism” (Lidia Bote ). Simbolismul cultivă un rafinament al senzaţiilor şi al emoţiilor, obţinut prin poetizarea vieţii urbane sau transfigurarea unor tărâmuri exotice, necunoscute. Starea este de reverie, poeţii simbolişti sunt atraşi, în evadările lor, de mister, de dorinţa de a se elibera din mediul închis, apăsător.

Evadările, tentaţia avântării spre mari depărtări cu miraje şi tărâmuri misterioase, într-o imagistică imprecisă, constituie o adevărată categorie tematică în simbolismul românesc. Reprezentativ în acest sens este Ion Minulescu, poet al marilor plecări, cu obsesia exoticului, atracţia către zonele sudului, tropicale sau extrem-orientale, cu vegetaţii luxuriante.

Spre deosebire de natura romantică,  în poezia simbolistă natura nu mai este subiect, ci stare sufletească, exprimată muzical sau cromatic sau este decor. Astfel, parcul, grădina, statuile, orizonturile marine sunt prezentate static. În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul, în spaţii nedefinite, ca în poezia lui Baudelaire. Poeţii îşi propun să dezvăluie corespondenţele din natură. Percepţia vizuală a naturii îi apropie de impresionişti, în sensul estompării contururilor sub impresia luminii. Simboliştii cântă amurgurile subordonate stărilor afective. Bacovia devine „un liric al culorilor”, audiţiile lui sunt colorate (sinestezii). La acest poet, natura este aparent statică, însă în realitate toamna, plânsul, golul, somnul, frigul, căldura, râsul, ploaia se mişcă întocmai ca fiinţele vii Culorile dominante sunt cenuşiul, negrul, albul; culorile obsesiei: roşul, violetul, galbenul, expresii ale unor stări anxioase. Ploaia şi toamna îi strivesc sensibilitatea.

Motivul ploii şi al toamnei apare la toţi simboliştii. Sentimentul ploii aduce stări depresive, până la enervare exasperantă

Primăvara este, şi ea, generatoare de nevroze. Culorile crude, soarele anemic strivesc nervii. Amestecul de anotimpuri creează o stare de ambiguitate într-o abandonare voită, în care sentimentul morţii porneşte din ideea descompunerii.

Simboliştii nu încadrează tematica iubirii în contextul naturii. Cele două elemente nu formează, ca la romantici, un tot. Poeţii vor găsi însă corespondenţe în comunicarea sentimentelor. Ei vor exprima uneori direct sentimentul, implicând trăiri intense, manifestate prin reacţii vitaliste sau maladive. Predilecţia pentru parfumuri şi pentru muzică este de ordin vital. Erotica simbolistă implică, pe lângă motivul nevrozei, şi un univers floral. Femeia este hieratică, se mişcă într-o lume dematerializată sau nostalgia prezenţei ei deşteaptă senzaţii olfactive ( făptura iubită este „rază parfumată” ).

Simbolismul aduce în poezie o gamă largă de instrumente muzicale, realizând corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical: vioara, violina, exprimă emoţii grave; clavirul – tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii; caterinca evocă medii sărace; fluierul este funebru; fanfara trezeşte melancolii; pianina, mandolina constituie motive uneori exterioare, decorative, alteori intră în substanţa şi atmosfera generală a poeziei.

Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale, piculina este o pictură parfumată a primăverii; amurgul însoţeşte cântecul viorilor. Muzica lui Bacovia este stridentă şi irită.

Simbolismul românesc

I. Momentul tatonărilor, al experienţelor este marcat prin activitatea lui Al. Macedonski la revista Literatorul. Abordând, înainte de 1890, problema artei romantice şi a celei simboliste, Macedonski susţine că poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor primite de la natură, pe care le transmite apoi în formulări inedite; poezia îi apare ca o revărsare a sentimentului. Potul accentua, astfel, latura romantică  a poeziei. După 1890, în Arta versurilor, el relevă faptul că poezia are o muzică interioară, care este altceva decât muzicalitatea prozodică. Ideea va fi reluată în Poezia viitorului ( 1892 ), în care se afirmă că poezia este muzică şi imagine, „formă şi muzică”. Originea ei s-ar găsi în misterul universal. Poezia are o logică proprie, ea „tinde să se deosebească de proză, creându-şi un limbaj al ei propriu.” „Domeniul poeziei este departe de a fi al cugetării. El este al imaginaţiunii”. În articolul Despre poemă relevă că a fi poet înseamnă a simţi: poezia trebuie să deştepte cugetarea, nu să fie ea însăşi cugetare.

II.  A doua etapă din evoluţia simbolismului românesc este reprezentată de activitatea literară a lui Ovid Densusianu, întemeietorul revistei Viaţa nouă. Simbolismul lui Densusianu este polemic prin atitudinea de combatere a epigonismului eminescian şi a sămănătorismului, prin proclamarea principiului libertăţii şi a progresului în artă. Densusianu cere o literatură nouă, afirmând că specificul naţional nu este un monopol al sămănătoriştilor, ci apare în orice operă scrisă de români; el nu apare numai la ţară, ci este prezent şi în spaţiul citadin. Meritul grupării de la Viaţa nouă este că introduc în poezia română preocuparea pentru tematica citadină, pledând pentru ridicarea maselor la nivelul elitelor, pentru că, în accepţia lui, „artă pentru artă” înseamnă „artă înaltă”.

III.    Simbolismul exterior, formal, care pune accent pe muzicalitatea versurilor şi pe efectele sonore obţinute prin resurse fonetice apare în creaţia lui Ion Minulescu. Poezia acestuia este grandilocventă, retorică, ceea ce contravine principiilor simboliste. Poetul manifestă atracţie pentru tehnica şi motivele simboliste: numărul fatidic, mirajul depărtărilor; îl preocupă efectele sonore rezultate din neologisme cantabile ( matelot, orologiu, cupolă ), numele proprii exotice, frapante prin sonoritate. De provenienţă simbolistă sunt tristeţea, nota gravă, plină de sugestii, jovialitatea şi proza retorică.

IV.  Simbolismul autentic (  bacovian ) se instaurează prin activitatea literară a lui George Bacovia. Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un simbolism depresiv, izvorât din situaţia precară a proletarului intelectual. Cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eu-lui cu lumea, natura, universul (Plumb ). Evocă idei, sentimente, senzaţii pe calea sugestiei ( Amurg de iarnă ). Manifestă preferinţe pentru culorile întunecate. Promovează „audiţia colorată” – principiul după care senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale îşi corespund în plan afectiv, sinestezia. Poezia implică sugestivitate melodică interiorizată ( Marş funebru ). Temele şi motivele sunt tipic simboliste: târgul de provincie, element al claustrării (Seară tristă ), nevroza ( Plouă ), peisajul interiorizat ( Amurg de toamnă ), descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă este neliniştea continuă.   

           

---

[1] Parnasianismul este un curent literar care s-a manifestat în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea,ca o reacţie contra naturalismului şi a romantismului, promovată de revista „Le Parnasse contemporan”, promovând idealul artă pentru artă, poezia pură, poezia de dragul poeziei. Cultivă o poezie rece, picturală, impersonală, reţinută, în care subiectivitatea este aproape exclusă. Se refuză dezvoltarea emoţiilor, a sentimentelor intime. Vizează perfecţiunea formală, ceea ce conduce adesea la golirea de conţinut a versurilor. Pune accent pe muzicalitatea versurilor, obţinută prin folosirea unor rime elaborate şi prin folosirea refrenului, a figurilor de stil fonetice. Promovează un vocabular ales, strălucitor, preţios. Valorifică îndeosebi poeziile cu formă fixă – rondelul, trioletul, sonetul, pantumul. Prin rafinatul gust al sugestiei şi al evocării anticipează simbolismul.